Cinci oglinzi stravechi ale relatiilor

Vă invit să vă analizaţi relaţiile cu persoanele care vă sunt cele mai apropiate. După aceea, recunoaşteţi trăsăturile şi caracteristicile care vă calcă pe nervi cel mai tare şi par să vă scoată din minţi. După ce aţi făcut acest lucru, puneţi-vă următoarea întrebare: Oare aceşti oameni îmi arată cum sunt eu, în acest moment?S-ar putea foarte bine să fie aşa. Dacă da, veţi avea sen­timentul instinctiv că este aşa. Dacă răspunsul este nu, s-ar putea ca ei să vă dezvăluie ceva încă şi mai profund şi mai pu­ternic decât oglinda a ceea ce sunteţi – poate că vă arată refle­xia lucrurilor pe care le judecaţi în viaţă. Vindecarea acestor judecăţi începe atunci când înţelegem, pur şi simplu, şi recu­noaştem că oglinda există.

Prima oglindă: reflexii ale momentului

Animalele sunt oglinzi foarte bune, care declanşează emoţiile subtile pe care le numim „problemele” noastre. In inocenţa lor de a fi doar cine sunt ele, animalele pot să stâr­nească sentimente puternice de control şi judecăţi, despre cum ar trebui sau nu ar trebui să fie lucrurile. Pisicile sunt un exemplu perfect.

Prima mea experienţă cu pisicile a început în iarna lui 1980. Lucram pentru o companie de ţiţei, ca geolog, mă ocu­pam cu efectuarea testărilor digitale şi locuiam într-un mic apartament din Denver. Ca membru al noului departament de servicii tehnice, îmi petreceam cele mai multe zile, seri şi sfârşituri de săptămână învăţând toate şmecheriile noilor cal­culatoare şi aplicând ceea ce învăţam, la conceptele tradiţio­nale ale geologiei ţiţeiului. Nu prea mă gândisem la un ani­mal de companie, deoarece nu eram suficient de mult timp acasă, pentru a avea grijă de ele.

Intr-o sâmbătă, a venit la mine în vizită o prietenă, care mi-a adus un cadou neaşteptat: un pisoi drăgălaş, portocaliu cu alb, în vârstă de vreo cinci săptămâni. Fusese cel mai pră­pădit pisoi de la adăpost şi a fost numit Tigger, după tigrul din clasica poveste pentru copii, Wirmie the Pooh. Deşi nu aveam voie să ţin animale în apartament, am fost atras ime­diat de Tigger şi mi-am dat seama că prezenţa lui îmi va adu­ce atât de multe în viaţa mea, încât mi l-am dorit imediat. Mi-am spus că avea să fie o chestie temporară şi am decis să încalc puţin regulile şi să-1 păstrez. Şi aşa, în foarte scurt timp, eu şi Tigger am devenit o familie.

Imediat, mi-am dresat noul prieten să ţină seama de „zonele interzise” din casa noastră. L-am învăţat să nu se suie pe canapele, pe rafturi şi pe frigider. Mai ales, nu avea voie să se urce la geam, ca să-1 vadă lumea, în timp ce eu eram la lucru. în fiecare zi, veneam acasă şi îl găseam dormind în­tr-unui din locurile aprobate. Relaţia noastră secretă părea să meargă de minune.

Intr-o zi, m-am întors mai devreme decât de obicei. Am deschis uşa apartamentului şi l-am trezit pe Tigger dintr-un profund somn pisicesc, tocmai pe blatul din bucătărie, de lângă chiuvetă – un loc interzis. A fost la fel de surprins să mă vadă intrând pe uşă, pe cât am fost eu să-1 găsesc acolo. A sărit jos imediat, s-a întors la locul lui din pat şi a aşteptat să vadă ce aveam să fac. Acum, eram curios: să fi fost acesta un incident singular, sau să fie un indiciu că asta se întâmpla de fiecare dată când plecam de acasă? Oare îmi cunoştea atât de bine obiceiurile, încât ştia să fie în locul potrivit la momen­tul potrivit, când ajungeam acasă, în fiecare seară?

în ziua aceea am încercat un experiment. Am ieşit pe balconul care dădea spre o zonă de verdeaţă şi m-am furişat în spatele perdelelor, prefăcându-mă că am plecat la lucru. In câteva minute, Tigger a sărit din pat şi s-a dus direct în bucă­tărie. Crezând că plecasem, a revenit la locul lui preferat, chiar lângă toaster şi lângă storcătorul de fructe. Se simţea atât de bine în locul ăsta, că începu să toarcă şi adormi curând, lângă chiuvetă – unde nu s-ar fi dus în ruptul capului, dacă ar fi ştiut că simt acasă. Abia când am mai vorbit cu prietenii care aveau pisici, am aflat ceea ce orice posesor de felină ştia, şi anume că nu poţi să dresezi o pisică! Desigur, există unele excepţii, dar, în general, pisicile fac ce fac pisicile. Le plac lo­curile înalte – tocmai tejghelele, frigiderele şi ferestrele, care sunt zonele interzise. Deşi poate că vor ţine seama de regulile noastre, atunci când suntem prezenţi, dar când sunt singure, pisicile sunt stăpâne în lumea lor.

Oglinzile sunt peste tot

Motivul pentru care spun această poveste este ca să descriu ceea ce „mi-a făcut” comportamentul lui Tigger.  Pen­tru că el era ceea ce era, pur şi simplu eu m-am trezit frustrat aproape până la mânie. El mă privea drept în ochi şi eram si­gur că ştie unde îi sunt limitele. Dar tot se comporta altfel de­cât fusese dresat, şi făcea ce voia şi când voia.

Poate că nu este o coincidenţă faptul că, în timp ce aveam problemele mele cu Tigger, am observat acelaşi gen de frustrări apărând şi la serviciu. Se părea că oamenii pe care îi supravegheam făceau exact ceea ce făcea Tigger: nu erau de acord cu instrucţiunile mele cu privire la proiectele la care lucram. La sfârşitul unei după-amiezi foarte dificile, o colegă a venit Ia mine şi m-a întrebat de ce nu o lăsam, pur şi sim­plu, să-şi facă treaba. îi dădusem ceva de făcut, iar ea simţea că o urmăream, pas cu pas, cum lucrează. Mai târziu, în sea­ra aceea, am intrat în apartament, iar Tigger se afla din nou în zona interzisă, lângă chiuvetă. Iar de data aceasta, când s-a uitat la mine, nici măcar nu s-a sinchisit să se mişte. M-am în­furiat foarte tare!

M-am aşezat pe canapea, ca să mă gândesc la ceea ce mi se indica – şi am observat o paralelă între „lipsa de res­pect” a lui Tigger pentru regulile mele şi ceea ce resimţeam ca fiind aceeaşi atitudine din partea colegilor mei de muncă. Prin două experienţe simultane, deşi aparent fără nicio legă­tură între ele, atât Tigger, cât şi colegii mei îmi arătau ceva foarte important despre mine. Fiecare dintre ei oglindea o structură atât de subtilă, încât nu fusesem conştient de ea până în momentul respectiv. Aceasta avea să devină prima dintr-o serie de oglinzi în care aveam să mă recunosc pe mine însumi, înainte să pot să vindec altele, încă şi mai puter­nice şi mai subtile, prin alte relaţii ale mele.

In anii ’60-’70, consilierii profesionişti de self-help obiş­nuiau să spună că, dacă nu ne place ceea ce ne arată lumea noastră, ar trebui să ne uităm la noi înşine. învăţătura pe care o promovau ei era că totul – de la furia colegilor de muncă şi până la situaţiile în care ne este trădată încrederea – totul este o reflexie a celor mai profunde credinţe ale noastre. Adesea, modelele cu care ne identificăm cel mai mult sunt acelea pe care nici măcar nu putem să le vedem în viaţa noastră. Toc­mai acesta este scenariul la care asistam, în privinţa lui Tig­ger şi a colegilor mei de muncă.

Nu spun că tovarăşii mei de muncă erau conştienţi de modul în care îmi oglindeau felul în care se desfăşura acest tipar în viaţa mea – ba chiar, sunt aproape sigur că nu erau conştienţi. Pur şi simplu, prin dinamica relaţiei noastre, eu am văzut ceva despre mine, ceva pe care ei l-au scos la supra­faţă. La momentul acela din viaţa mea, oglinda pe care o ve­deam era oglinda controlului. Şi pentru că reflexia a avut loc în acelaşi moment, şi nu după câteva ore sau după câteva zile, am putut să văd legătura dintre comportamentul meu şi reacţiile lor. Feedback-ul imediat a fost esenţial în lecţia mea.

Oglinda momentului

Putem să ne dăm seama cât de important este să recu­noaştem relaţia între ceea ce facem şi ceea ce se întâmplă în lume, dacă analizăm studiile antropologice despre triburile necunoscute din Asia. Când exploratorii au descoperit unul dintre triburile „pierdute” (pierdute doar pentru noi, desi­gur, căci ele ştiau cu siguranţă cine sunt şi unde se află), au aflat cu surprindere că membrii tribului nu făceau nicio legă­tură între actul sexual şi sarcină. Intervalul dintre actul sexual şi momentul naşterii era atât de lung, încât legătura dintre cele două evenimente nu era evidentă pentru ei. Aceasta este valoarea oglinzilor noastre – faptul că reflexia este imediată ne ajută să înţelegem adevăratele legături dintre evenimente aparent disparate.

Dacă ne vedem credinţele desfăşurându-se prin oglinzi, înseamnă că ele se întâmplă acum. Orice reflexie pe care o vedem ne oferă o ocazie preţioasă. Odată recunoscut, un ti­par negativ poate fi vindecat într-o clipă! Recunoaşterea tipa­rului ne dă un indiciu, care ne spune de ce există el în viaţa noastră. De cele mai multe ori, descoperim că tiparele negati­ve oglindite în vieţile noastre îşi au rădăcinile într-una din cele trei frici universale, pe care le-am expus în ultimul capitol.

Când ne vedem credinţele reflectate în timp real, în re­laţiile noastre cu alţii, avem experienţa primei noastre oglinzi, care este chiar asta: oglinda momentului. însă, uneori, reflex­ia momentului ne poate arăta ceva încă şi mai subtil decât ceea ce facem – uneori, oglinda ne va dezvălui ceea ce jude­căm. în acest caz, avem experienţa celei de-a doua oglinzi care se manifestă prin relaţii.

A doua oglindă: reflexii a ceea ce judecăm într-un anumit moment

In anii ’70, un instructor de arte marţiale cu care lucram ne-a împărtăşit secretul artei de a-ţi citi adversarul: „Fiecare persoană din competiţie este ca o oglindă. Exact ca o oglindă, oponentul tău îţi va arăta cine eşti în momentul respectiv. Observând modul în care te abordează, vezi reacţia lui la modul în care te percepe.” De-a lungul vieţii, mi-am amintit cuvintele instructorului şi m-am gândit adesea la ele. Mai târziu, am început să aplic ceea ce ne spusese el despre com­petiţiile în dojo, la modul în care se comportă oamenii în via­ţă. In 1992, m-am trezit prins într-o experienţă, în care nu în­ţelegeam nimic din acea oglindă… şi atunci, am descoperit subtilitatea celei de-a doua oglinzi manifestată în relaţii.

In toamna acelui an, au apărut în viaţa mea trei oameni noi, într-o perioadă foarte scurtă de timp. Prin ei, aveam să experimentez trei dintre cele mai puternice – şi mai dureroa­se – experienţe pe care le-am cunoscut ca şi adult. Deşi, la vre­mea respectivă, nu am recunoscut acest lucru, fiecare dintre ei avea să devină un învăţător maestru pentru mine, într-un mod în care nu mi-aş fi imaginat niciodată că ar fi putut să o facă. împreună, cei trei mi-au dat singura lecţie care m-a asi­gurat că viaţa mea nu avea să mai fie niciodată la fel. Deşi fie­care relaţie îmi servea ca oglindă, exact la momentul potrivit, iniţial nu mi-am dat seama ce anume îmi arătau.

Prima relaţie a fost cu o femeie care intrase în viaţa mea cu scopuri şi interese atât de asemănătoare cu ale mele, încât am ales să locuim şi să lucrăm împreună. Cea de-a doua re­laţie a fost un nou parteneriat de afaceri, care avea să-mi asi­gure sprijinul mult dorit, pentru a elabora şi a organiza semi­nalii în ţară. Cea de-a treia relaţie era o combinaţie între o pri­etenie şi un aranjament de afaceri, în care un om avea grijă de casa mea, în timp ce eu eram în călătorii de afaceri, în schimbul unui loc unde să stea, într-una din clădirile nefolo­site pe care le deţin şi care era în renovare.

Faptul că aceste relaţii mi-au apărut în viaţă în acelaşi timp ar fi trebuit să-mi dea un indiciu că mi se pregătea ceva – ceva mare. Aproape imediat, cele trei relaţii au început să-mi testeze răbdarea, hotărârea şi încrederea în mine. Sim­ţeam că oamenii ăştia mă înnebunesc! Cu fiecare dintre ei aveam certuri şi dezacorduri. Pentru că mare parte din timp călătoream, tendinţa mea era să nu ţin seama de tensiuni şi să evit să caut o rezolvare. M-am trezit adoptând o atitudine de „aştept să văd ce se întâmplă”, până ce reveneam din tir- mătoarea călătorie. Când mă întorceam, lucrurile erau întot­deauna la fel cum le lăsasem – şi uneori, chiar mai rău.

La vremea aceea aveam un obicei: de fiecare dată când ajungeam la aeroport, după câte un seminar, mă duceam să-mi iau bagajul, scoteam de la bancomat suficienţi bani cât să-mi ajungă de benzină şi de mâncare, după care porneam în călătoria de patru-cinci ore până acasă. Dar într-una dintre călătorii, s-a întâmplat ceva care a pus sub lupă toate elemen­tele acestor relaţii. După ce mi-am luat valizele, m-am dus la bancomat să scot bani. Sub privirile mele îngrozite, aparatul a tipărit tăcut o chitanţă, prin care eram anunţat că în cont nu mai aveam bani, nici măcar pentru un bon de benzină de do­uăzeci de dolari!

Ceea ce făcea lucrul ăsta şi mai înspăimântător este că, de curând, angajasem nişte muncitori să înceapă lucrările de renovare la clădirile din chirpici, vechi de o sută de ani, de pe proprietatea mea – şi tocmai îi plătisem cu cecuri din acel cont. Aparatul îmi spunea că, după cheltuielile cu ipoteca, cu biroul, călătoriile şi cheltuielile de familie, în contul meu nu mai era nimic – absolut nimic – care să-mi acopere celelalte obligaţii. Ştiam că trebuie să fie o greşeală. Şi mai ştiam că, la ora 5:30 după-amiază, într-o duminică, nu se putea face nimic în New Mexico – totul era închis până luni. După ce l-am con­vins pe paznicul de la parcare că îi voi plăti prin poştă taxa pentru parcarea pe termen lung, mi-am început lunga că­lătorie spre casă, gândindu-mă ce ar fi putut să se întâmple, care să creeze această situaţie.

A doua zi dimineaţă, când am sunat la bancă, am avut o surpriză şi mai mare. Spre disperarea mea, contul meu gol nu era o greşeală; chiar nu era nimic în el.

De fapt, era chiar mai puţin decât nimic – o retragere neautorizată de numerar, făcută de femeia căreia îi încredin­ţasem afacerea mea, îmi golise contul cu totul. Şi cu penali­zările care se aplicaseră pentru fiecare cec emis fără acoperire, m-am trezit dintr-o dată – colac peste pupăză – şi cu un sold negativ, din cauza taxelor pentru cecurile fără acoperire.

Am fost şocat şi nu-mi venea să cred. Emoţiile s-au transformat rapid în supărare, iar supărarea a devenit furie. Prin minte îmi goneau gânduri despre toţi oamenii cărora le scrisesem cecuri şi cum urma să onorez acele obligaţii. Mo­dul în care îmi fusese trădată încrederea, ca şi lipsa completă de respect faţă de mine şi faţă de angajamentele mele era mai dureroasă decât mă aşteptasem.

Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, mai târziu în cursul zilei, parteneriatul meu de afaceri a ajuns şi el la un punct de fierbere. Când mi-am deschis corespondenţa şi m-am uitat peste un raport financiar pentru un seminar pe care îl ţinu­sem, am găsit discrepanţe în cheltuieli, astfel că, în scurt timp, eram la telefon şi mă luptam cu toate forţele pentru partea mea din profit, rând cu rând, pe fiecare cheltuială în parte.

In aceeaşi săptămână, am aflat că cel pe care îl primi­sem să locuiască la mine avea interese care nu numai că erau în contradicţie cu înţelegerile pe care le avusesem, dar mai erau şi motiv de mare nemulţumire pentru statul New Mexico. Era clar că nu mai puteam să trec cu vederea ceea ce se în­tâmpla în niciuna din relaţiile mele

Nu există doar o singură oglindă

în dimineaţa următoare, am străbătut drumul de ţară ce ducea de la proprietatea mea până la un munte înalt, care se conturează deasupra văii din spatele casei. în rugăciune tăcută, am păşit cu atenţie peste brazdele de noroi şi pietrele sfărâmate, cerând înţelepciune pentru a vedea tiparul ce mi se arăta atât de ostentativ, şi pe care nu eram în stare să-1 re­cunosc. Care era firul comun ce ţesea laolaltă aceste relaţii? Amintindu-mi ceea ce ne spusese instructorul meu de arte marţiale, m-am întrebat: Care este reflexia comună pe care mi-o arată aceste trei persoane, prin acţiunile lor?

De îndată, au început să-mi gonească prin minte cuvin­te – unele atât de repede, încât dispăreau imediat, pe când al­tele ieşeau clar în evidenţă. In câteva secunde, patru cuvinte s-au conturat cu putere, dintre toate celelalte: cinste, integri­tate, adevăr şi încredere. Mi-am mai pus şi alte întrebări: Dacă oamenii ăştia oglindesc ceea ce sunt eu în acest moment, îmi arată oare că sunt necinstit? Oare am trădat, în vreun fel, in­tegritatea, încrederea şi adevărul, în cadrul muncii mele?

Pe măsură ce îmi puneam aceste întrebări în minte, din străfundul meu ţâşnea la suprafaţă un sentiment. O voce in­terioară – vocea mea – ţipa: Nu! Bineînţeles că nu! Sunt cin­stit! Bineînţeles că sunt integru! Bineînţeles că sunt de încre­dere şi că spun adevărul! Lucrurile astea reprezintă baza lu­crurilor despre care le vorbesc oamenilor!

Apoi, am fost cuprins de un alt sentiment – mai întâi trecător, apoi din ce în ce mai clar şi mai puternic, până ce a devenit prezent şi solid, ca să-1 văd şi să-1 cunosc. în momen­tul acela, oglinda a căpătat claritatea cristalului: Cei trei oa­meni pe care îi atrăsesem cu atâta îndemânare în viaţa mea nu-mi arătau ceea ce eram în acel moment, fiecare dintre ei îmi arăta o altă reflexie, mai subtilă, despre care nu-mi vorbi­se nimeni. Prin nepotrivirile în privinţa credinţelor sau a sti­lurilor noastre de viaţă, oamenii aceştia nu-mi arătau ceea ce sunt, ci îmi arătau lucrurile pe care lejudecam\ Oamenii ace­ia îmi arătau câfităţi care ău declanşat în mine o încărcătură foarte explozivă – tocmai acele calităţi pe care simţeam că ei le trădaseră!

La vremea aceea, judecam foarte aspru modul în care oamenii relaţionau cu atributele de cinste şi integritate. După toate probabilităţile, încărcătura aceasta se acumulase încă din copilărie. într-o clipă, toate experienţele mele trecute au devenit clare. Mi-am amintit imediat fiecare situaţie din viaţa mea când aceste calităţi fuseseră nesocotite: relaţii amoroase trecute, în care partenerele mele nu spuneau adevărul despre alţi oameni din viaţa noastră; promisiuni făcute ca adult, care nu fuseseră onorate niciodată; prieteni şi mentori bine inten­ţionaţi din corporaţii, care făcuseră promisiuni pe care nu aveau cum să le ţină nici într-un milion de ani… lista mea continua la nesfârşit.

Judecăţile mele în ceea ce priveşte aceste chestiuni se acumulaseră de ani de zile, la un nivel atât de neînsemnat, încât nici măcar nu îmi dădusem seama. Iar acum ajunseseră chiar în miezul a ceva ce nu mai puteam să ignor! Situaţia gravă de a avea contul gol în bancă era o cerinţă că trebuia să înţeleg mesajul acestor relaţii, ca să pot să merg mai departe, în ziua aceea, am descoperit misterul subtil, dar profund al celei de-a doua oglinzi de relaţii: oglinda lucrurilor pe care le judec în viaţă.

Vă recunoaşteţi oglinzile?

Vă invit să vă analizaţi relaţiile cu persoanele care vă sunt cele mai apropiate. După aceea, recunoaşteţi trăsăturile şi caracteristicile care vă calcă pe nervi cel mai tare şi par să vă scoată din minţi. După ce aţi făcut acest lucru, puneţi-vă următoarea întrebare: Oare aceşti oameni îmi arată cum sunt eu, în acest moment?

S-ar putea foarte bine să fie aşa. Dacă da, veţi avea sen­timentul instinctiv că este aşa. Dacă răspunsul este nu, s-ar putea ca ei să vă dezvăluie ceva încă şi mai profund şi mai pu­ternic decât oglinda a ceea ce sunteţi – poate că vă arată refle­xia lucrurilor pe care le judecaţi în viaţă. Vindecarea acestor judecăţi începe atunci când înţelegem, pur şi simplu, şi recu­noaştem că oglinda există.

Vindecare cu efect în cascadă

în ziua următoare, după ce am recunoscut oglinda lu­crurilor pe care le judec, mi-am vizitat un prieten care locu­ieşte şi lucrează în apropiere de Taos Pueblo. Fiind tina din­tre cele mai vechi comunităţi indigene din America de Nord, ea a fost locuită mereu, timp de cel puţin o mie cinci sute de ani. Robert (nu este numele lui adevărat) avea un magazin în Pueblo şi era un artist şi un meşteşugar extraordinar de ta­lentat. In tot magazinul avea expuse sculpturile, prinzătoare- le de spirite, muzica şi podoabele care făcuseră parte din tra­diţia lui, cu veacuri întregi înainte să existe vreo „Americă”.

Am intrat şi l-am găsit lucrând la o sculptură înaltă de aproape trei metri, undeva pe un culoar. După ce ne-am salu­tat, l-am întrebat despre familie şi cum îi merg afacerile şi am sporovăit câteva minute bucuroşi, despre ce mai era nou. M-a întrebat câte ceva la rândul lui şi m-a rugat să-i poves­tesc ce se mai întâmpla în viaţa mea. I-am povestit întâmplă­rile din săptămâna precedentă, despre cei trei oameni şi des­pre banii care lipseau. După ce mi-a ascultat povestea, s-a gândit câteva clipe şi mi-a spus o istorioară.

„Străbunicul meu”, a început el, „vâna bivoli în câmpi­ile de la nord de New Mexico.” Ştiam că spunea o poveste despre vremuri demult apuse, pentru că, din câte ştiam, prin partea aceea a ţării nu mai erau bivoli de ani de zile. „înainte să moară, mi-a dat cel mai de preţ lucru pe care îl avea: capul primului bivol pe care îl vânase, pe când era băiat.” Robert mi-a spus apoi cum capul acesta de bivol devenise şi pentru el un lucru de preţ. După ce murise străbunicul lui, aceasta fusese una dintre puţinele relicve tangibile care mai făceau legătura cu trecutul.

într-o zi, Robert primise vizita proprietarei unei galerii, dintr-un oraş din apropiere. Văzând cât de frumos era capul de bivol, îl întrebase dacă putea să-1 folosească într-o expozi­ţie la galeria ei, iar el fusese de acord. După câteva săptămâni în care nu mai primise niciun semn de la prietena lui, Robert s-a dus în oraş, ca să vadă ce mai face. Spre surprinderea lui, când a ajuns la galerie, nu a mai găsit nimic acolo. Uşile erau încuiate, ferestrele acoperite, iar magazinul era închis. Pro­prietara galeriei şi capul de bivol dispăruseră. Robert şi-a ri­dicat ochii de la sculptură şi m-a privit suficient de lung, în­cât să-mi dau seama că experienţa îl rănise.

„Şi ce ai făcut?”, l-am întrebat. Mă aşteptam să aud că o căutase pe femeie, o găsise şi îşi recuperase preţioasa avere.

Privirile ni s-au întâlnit, iar înţelepciunea răspunsului său a fost pe măsura simplităţii acestuia: „N-am făcut nimic, pentru că ea trăieşte cu ceea ce a făcut”. Am părăsit Taos Pue- blo în acea zi, gândindu-mă la acea poveste şi la ce însemna ea pentru viaţa mea.

Mai târziu, în timpul săptămânii, am început să anali­zez variantele legale pe care le aveam la dispoziţie, pentru a recupera cel puţin o parte din banii care îmi dispăruseră din cont. Am aflat destul de repede că, deşi aveam un caz bun, mă aştepta un proces îndelungat şi extrem de scump. Dată fi­ind natura a ceea ce se întâmplase, trebuia să predau cazul autorităţilor, sub forma unui caz penal, mai degrabă decât a unui caz civil. Din momentul acela, situaţia mi-ar fi scăpat complet din mâini, iar în cazul în care ar fi fost condamnată, femeia ar fi putut să meargă la închisoare. Toate astea se adă­ugau la o relaţie emoţională prelungită, cu o persoană de care nu mă mai simţeam legat deloc.

M-am gândit la alte variante şi am analizat încă o dată conversaţia pe care o avusesem cu prietenul meu la Pueblo şi lecţiile pe care le învăţasem. Nu mi-a trebuit mult ca să ajung la o concluzie, pe care am simţit-o imediat ca fiind cea potri­vită: am ales să nu fac nimic. Aproape imediat, a început să se întâmple ceva neaşteptat – fiecare dintre cele trei persoane care îmi oglindiseră lucrurile pe care le judecam au început să se desprindă din viaţa mea. Nu mai eram supărat pe ei şi nu le mai purtam pică. Am început să am un sentiment ciu­dat de „nimic”, cu privire la aceste trei persoane. N-am făcut niciun efort intenţionat ca să-i îndepărtez. După ce am clari­ficat ceea ce se întâmplase între noi, luând experienţele ca ceea ce erau cu adevărat şi nu ceea ce făcuse din ele judecata mea, pur şi simplu nu a mai rămas nimic care să-i mai ţină pe acei oameni în viaţa mea. Fiecare a dispărut treptat, de la o zi la alta. Dintr-o dată, au început să mă sune mai rar şi să-mi scrie mai puţin, iar eu am început să mă gândesc din ce în ce mai puţin la ei. Lucrurile pe care le judecam fuseseră magnetul care susţinuse acele relaţii.

Acest nou mers al lucrurilor era interesant, iar în de­curs de câteva zile a început să se întâmple ceva încă şi mai ciudat, şi chiar un pic neobişnuit. Mi-am dat seama că mai sunt şi alţi oameni, care fuseseră în viaţa mea de multă vreme şi care acum începeau să dispară. Iarăşi, nu am făcut niciun efort conştient ca să pun capăt acestor relaţii; pur şi simplu, ele nu mai păreau să aibă niciun sens. în rarele ocazii când aveam câte o conversaţie cu vreuna dintre aceste persoane, discuţia părea forţată şi nefirească. Acolo unde înainte aveam multe în comun, acum rămăsese doar o stânjeneală ciudată.

Aproape îndată ce am observat transformarea în aces­te relaţii, am devenit conştient de ceva ce era un fenomen nou pentru mine. Fiecare dintre relaţiile care dispăreau din viaţa mea se bazaseră pe acelaşi tipar care, iniţial, adusese în viaţa mea acele trei persoane… tiparul lucrurilor pe care le jude­cam. Pe lângă faptul că judecata fusese magnetul care atrăse­se aceste relaţii, ea fusese totodată şi liantul care le ţinuse la­olaltă. în absenţa ei, liantul se dizolvase. Am observat ceea ce părea să fie un efect în cascadă: odată ce recunoscusem tipa­rul într-un loc – într-o relaţie – ecoul se făcuse simţit la mai multe niveluri din viaţa mea.

Oglinzile judecăţii sunt subtile şi greu de surprins; se poate ca nu toţi cei care devin conştienţi de ele să le înţeleagă. Când familia şi prietenii mei au auzit despre decizia mea de a „nu face nimic”, au crezut că voiam să neg ce se întâmpla­se. „Ţi-a luat banii!”, spuneau ei. „Ţi-a trădat încrederea! Te-a lăsat fără nimic!” La un anumit nivel, observaţiile lor erau destul de adevărate – toate lucrurile acelea se întâmplaseră. Dar sentimentul meu era că, dacă aş fi urmat calea obişnuită a recompensei şi a răzbunării, m-aş fi trezit într-un cerc viei- os, de gândire care alimentează o astfel de experienţă. Apoi, la un alt nivel, pentru că ei erau aşa cum erau, fiecare mi-a arătat despre mine câte ceva, care avea să devină esenţial în deciziile de afaceri pe care aveam să le iau în viitor. Acel ceva era o lecţie puternică despre cum să discern adevărul.

înainte de asta, voiam să cred că încrederea este ceva cu dublu sens. Adică, fie avem încredere în cineva, fie nu – iar dacă avem, atunci putem să avem încredere deplină. Nu îmi plăcea să cred altfel despre lume, însă am învăţat din aceste trei relaţii că există niveluri de încredere şi că ne este dat nouă să le deosebim. Adesea, avem mai multă încredere în anumite persoane şi le credem mult mai responsabile de­cât se cred ele însele. Şi tocmai asta mi se întâmplase mie.

Recunoaşterea unui mod de a judeca lumea, reflectat în­tr-o relaţie, este o descoperire puternică, ce reverberează în fiecare aspect al vieţii. Eu le mulţumesc celor care m-au aju­tat cu lecţiile mele. Iar celor care mi-au arătat natura mea ome­nească, le ofer cel mai profund respect şi cea mai adâncă re­cunoştinţă, pentru impecabilitatea cu care mi-au ţinut oglin­da în faţă. Ce validare minunată a misterului celei de-a doua oglinzi a relaţiilor!(Notă: în povestea dinainte, m-am referit la reconcilie­rea acestei încărcături de judecăţi, fără a descrie complet cum anume se poate face această reconciliere. Acest lucru este abordat în detaliu, în ediţia din 2006 a cărţii mele, Secretele unui modpierdut de a te ruga, publicată de editura Hay Ho- use, în capitolul „Cel de al treilea secret: binecuvântarea în­seamnă eliberare”. Ca să rezum această cheie puternică pen­tru transformarea judecăţilor noastre, binecuvântarea este stră­vechiul secret care ne eliberează de suferinţele vieţii, sufici­ent de mult timp pentru a le înlocui cu un alt sentiment. Atunci când binecuvântăm oamenii sau lucrurile care ne-au ră­nit, suspendăm pentru o vreme ciclul durerii. Fie că această suspendare durează o nanosecundă sau o zi întreagă – e la fel. Indiferent de durată, în timpul binecuvântării se deschi­de pentru noi o uşă, iar noi putem să ne începem vindecarea şi să mergem mai departe. Secretul este că, temporar, suntem eliberaţi de durere, suficient de mult timp ca să lăsăm să ne pătrundă în inimă şi în minte altceva: puterea „frumuseţii”.)

A treia oglindă: reflexii a ceea ce am pierdut, am dat sau ni s-a luat

Iubirea, compasiunea şi grija voastră sunt ca şi mâncar­ea din parabola de mai sus. In toată viaţa voastră, ele sunt ace­le părţi din voi care aduc alinare, îngrijire şi sprijin celorlalţi (şi vouă înşivă) în vremuri grele. Când pierdem oamenii, lo­curile şi lucrurile care ne sunt dragi, natura noastră iubitoare şi plină de compasiune este cea care ne permite să supravie­ţuim şi să trecem peste acele experienţe.Pentru că le împărtăşim de bună voie, iubirea, compa­siunea şi grija sunt şi părţile din noi cele mai vulnerabile, care pot fi pierdute cu uşurinţă, date altora cu inocenţă, sau ne pot fi luate de către cei care au putere asupra noastră. De fiecare dată când avem suficientă încredere încât să iubim sau să în­grijim pe altcineva, iar încrederea ne este trădată, în acea ex­perienţă pierdem câte puţin din noi. Protecţia pe care ne-o creăm, ne face să nu mai vrem să ne expunem din nou la o asemenea vulnerabilitate – acesta este modul în care supra­vieţuim celor mai profunde răni şi celor mai mari acte de tră­dare. De fiecare dată când închidem accesul la natura noas­tră cea mai adevărată, de. compasiune şi îngrijire a celorlati, suntem ca şi mâncarea ce curge încet din ulciorul femeii.

Când ajungem la un punct în viaţă, în care vrem cu adevărat să ne deschidem şi să ne împărţim viaţa cu o altă per­soană, căutăm înlăuntrul nostru iubirea – şi descoperim că aceasta a plecat, lăsând în urmă un rezervor de goliciune. Des­coperim că ne-am pierdut pe noi, puţin câte puţin, cu fiecare din experienţele în care am avut suficient de multă încredere în alţi oameni, încât să-i lăsăm să pătrundă în vieţile noastre.

Vestea bună e că acele părţi din noi care par să fie ab­sente, nu au plecat niciodată cu adevărat. Nu simt uitate pen­tru totdeauna… sunt parte din esenţa noastră cea mai adevă­rată, parte din sufletul nostru. Şi aşa cum sufletul nu poate să fie distrus niciodată, la fel şi esenţa naturii noastre reale nu poate fi pierdută niciodată. Ea este pur şi simplu mascată şi tăinuită, ca să fie păstrată mai bine. A recunoaşte modul în care o ascundem înseamnă a porni pe o cale de vindecare ra­pidă. Rechemarea şi reasumarea părţilor din noi pe care le-am pierdut, poate să fie expresia cea mai măreaţă a măiestriei noastre personale.

Pe la începutul carierei mele în industria de apărare, lu­cram într-o echipă de programatori, care făceau programe pentru sisteme de armament. Eu şi colegii mei împărţeam un spaţiu de lucru mic, dotat cu obişnuitele birouri, scaune şi module, conform cu regulamentele Forţelor Aeriene – şi pe­treceam ore lungi împreună, aşezaţi foarte aproape unul de celălalt. După cum vă puteţi imagina, nu prea ne bucuram de cine ştie ce intimitate. Cum conversaţiile la telefon ricoşau din pereţii rigizi marca Sheetrock şi alunecau peste despărţi­turile modulelor, am ajuns să ne cunoaştem foarte bine unii pe alţii – de fapt, atât de bine încât nu ne-a trebuit mult ca să ajungem să ne dăm sfaturi unii altora în toate domeniile, de la alegeri legate de carieră şi întâlniri cu femeile şi până la chestiuni legate de familie şi de viaţa personală.

Luam prânzul împreună de mai multe ori pe săptămâ­nă, iar din când în când ne luam salariile şi mai rezolvam şi alte mici treburi împreună, la amiază. Intr-una din aceste aven­turi de prânz, am avut ocazia să văd, la prima mână, oglinda vinei experienţe care a creat un „iad” personal în viaţa unuia dintre colegi – un om care devenise şi prietenul meu.

în fiecare zi, prietenul meu „se îndrăgostea” de femeile pe care le întâlnea în drumurile lui. Fie că era ospătăriţa care ne lua comanda sau casieriţa de la băcănie – în mod sincer, el se îndrăgostea de aproape oricine îi ieşea în cale (oricine era femeie, vreau să spun). Se întâmpla peste tot şi situaţiile ur­mau întotdeauna acelaşi tipar: Pur şi simplu, el se uita în ochii femeii şi „avea acel sentiment”, pe care nu putea să-1 ex­plice. Fără să înţeleagă despre ce era vorba, îşi plasa experi­enţa în singura explicaţie pe care o putea găsi pentru ceea ce i se întâmpla. Simţea că era îndrăgostit! Şi se îndrăgostea de mai multe ori pe zi – în fiecare zi.

Motivul pentru care asta reprezenta problemă e că el era căsătorit. Avea o soţie frumoasă, care îl iubea foarte mult, avea un fiu minunat care tocmai se născuse – şi îi iubea enorm pe amândoi. Ultimul lucru pe care ar fi vrut să-1 facă era să-i rănească în vreun fel, sau să distrugă ceea ce creaseră împreună. în acelaşi timp, sentimentele lui pentru alte femei erau copleşitoare şi era ceva ce nu înţelegea, pur şi simplu.

Odată, tocmai ne întorseserăm la birou, după un prânz rapid şi o cursă la benzinărie şi la bancă. La bancă se întâm­plase să intre din nou în încurcătură. La ghişeul unde ne-am dus să ne încasăm cecurile lucra o funcţionară frumoasă. (Asta era înainte, când operaţiunile bancare nu se făceau elec­tronic.) Când am ajuns înapoi la birou, nu mai făcea altceva decât să se gândească la ea. Nu putea să lucreze, nu putea să se concentreze şi nu putea să şi-o scoată din minte. „Şi dacă se gândeşte la mine acum?”, întreba el. „Dacă ea eunicat’ în sfârşit, a pus mâna pe telefon, a sunat la bancă, a găsit-o pe funcţionară şi a întrebat-o dacă vrea să meargă cu el la o ca­fea, după orele de serviciu. Ea a fost de acord, dar pe când se aflau la cafenea, el a privit în ochii femeii care le aducea bău­turile – şi s-a îndrăgostit de ea\

Vă spun povestea asta pentru că, din motive pe care nu le înţelegea, omul acesta era obligat să iniţieze un contact cu femeile de care credea că se îndrăgostise. Risca tot ce avea mai de preţ, inclusiv soţia, fiul şi cariera. Ce i se întâmpla?

Aţi avut vreodată o experienţă similară? (deşi, să spe­răm, într-un grad mai mic) V-aţi trezit vreodată că vă aflaţi angajaţi într-o relaţie perfect fericită şi că, deodată, „se întâm­plă”? Sau poate că nu sunteţi într-o relaţie şi nici măcar nu căutaţi o relaţie, când – fără niciun fel de avertisment, pur şi simplu mergeţi pe o stradă aglomerată sau într-un mall, la o băcănie sau la aeroport şi „aveţi experienţa”. Trece pe lângă voi cineva pe care nu l-aţi mai văzut niciodată, privirile vi se întâlnesc şi – bang – apare sentimentul acela. Poate să fie doar un sentiment de familiaritate, de ceva posibil, sau poate să fie un impuls aproape copleşitor că trebuie să fiţi aproape de acea persoană, să ajungeţi să o cunoaşteţi sau chiar să ini­ţiaţi o conversaţie. Am pus această întrebare de multe ori, la seminarii. Interesant – am aflat că, dacă am fi cu adevărat sin­ceri cu noi înşine, am recunoaşte că genul acesta de legătură nu este chiar atât de neobişnuit.

Când se întâmplă, întâlnirea decurge, de obicei, cam aşa: deşi ochii a două persoane s-au întâlnit şi este clar că amândoi au avut „sentimentul”, unul dintre ei nu va da cre­zare momentului. însă, pentru o fracţiune de secundă, se în­tâmplă ceva ce nu poate fi negat… apare o stare modificată şi un sentiment că se întâmplă ceva ireal. în clipa aceea trecă­toare, dincolo de privirea ocazională, ochii comunică un me­saj. Şi atunci, fiecare îi spune celuilalt ceva, un lucru de care probabil că niciunul dintre ei nu este conştient.

Apoi, aproape ca şi cum ar răspunde unui indiciu, min­ţile raţionale ale celor doi creează o diversiune – orice, care să împrăştie stânjeneala inerentă contactului. Poate să fie sune­tul unei maşini, sau o altă persoană care trece pe lângă ei. Poate să fie chiar şi o simplă frunză care pluteşte în aer, sau un strănut. Sau chiar o gumă pe care cineva a călcat, pe tro­tuar! Ideea este că, folosind orice scuză, unul dintre cei doi îşi va deplasa atenţia, iar clipa va zbura fără întoarcere!

Ce s-a întâmplat, în momentul în care avem astfel de experienţe?

Să găsim în alţii, ceea ce am pierdut din noi

Când ne găsim în astfel de situaţii, suntem puşi în faţa unei ocazii extraordinare de a ne cunoaşte într-un fel foarte special – asta, dacă recunoaştem ce înseamnă momentul res­pectiv. Dacă nu, atunci – aşa cum a descoperit prietenul meu – acest gen de legătură poate să devină tulburător şi chiar în­fricoşător! Secretul unor asemenea întâlniri este esenţa miste­rului celei de-a treia oglinzi.

Pentru a supravieţui, cu toţii am făcut un compromis, în care am cedat părţi uriaşe din cine suntem. De fiecare dată când facem acest lucru, pierdem ceva din lăuntrul nostru, în- tr-un mod care este acceptabil din punct de vedere social, dar extrem de dureros. Preluarea unui rol de adult şi privarea de copilărie, în urma unei despărţiri în familie; pierderea identi­tăţii de rasă, în urma comasării diferitelor grupuri culturale; supravieţuirea în urma unui traumatism timpuriu, prin re­primarea emoţiilor durerii, supărării şi mâniei – toate acestea sunt exemple de pierdere a unor părţi din noi înşine.

Oare de ce facem aşa ceva? De ce ne trădăm credinţele, iubirea, încrederea şi compasiunea, ştiind că ele sunt tocmai esenţa a ceea ce suntem? Răspunsul este simplu: supravieţu­irea. Se poate ca, pe când eram copii, să fi descoperit că e mai uşor să taci, decât să-ţi exprimi o părere, riscând să fii ridicu­lizat şi dezaprobat de părinţi, de fraţi, de surori şi de semenii tăi. Atunci când eşti obiectul abuzului într-o familie, este mult măi sigur să „cedezi” şi să uiţi, decât să te împotriveşti celor care au putere asupra ta. Ca societate, acceptăm ca alţii să fie ucişi într-un război, de exemplu, justificând aceste cri­me ca pe situaţii speciale. Cu toţi am fost condiţionaţi să ce­dăm în faţa conflictului, a bolii şi a emoţiilor copleşitoare, în moduri pe care abia începem să le înţelegem. In fiecare din­tre cazuri, avem ocazia să vedem o posibilitate extraordinară, mai degrabă decât să judecăm ce e corect şi ce e greşit.

în locul fiecărei bucăţi din noi, pe care am cedat-o ca să ajungem unde suntem în viaţă, acum, a rămas în urmă un gol care aşteaptă să fie umplut. Căutăm mereu ceva care să umple tocmai acel gol. Şi când găsim pe cineva care are exact acele lucruri pe care noi le-am cedat, ne simţim bine lângă el sau lângă ea. Esenţa complementară a persoanei umple golul nostru lăuntric şi ne face să ne simţim din nou întregi. Aceas­ta este cheia pentru a înţelege ce i se întâmpla prietenului meu şi cum stăteau lucrurile în celelalte exemple, discutate mai devreme.

Când găsim, în alţii, bucăţile care ne „lipsesc”, simţim faţă de aceştia o atracţie puternică şi irezistibilă. Se poate chiar să credem că „avem nevoie” de ei în viaţa noastră, până ce ne amintim că lucrul care ne atrage atât de mult la ei este ceva ce avem în noi… dar care doarme, pur şi simplu. Fiind conştienţi că încă mai avem acele caracteristici, putem să în­depărtăm măştile care le acoperă şi să le reasimilăm în vieţile noastre. Iar când facem acest lucru, ne dăm seama că nu mai suntem atraşi cu putere şi în mod inexplicabil, către persoana care, iniţial, oglindea pentru noi acele trăsături.

Cheia celei de-a treia oglinzi a relaţiilor este să recu­noaştem sentimentele noastre pentru alţii, ca fiind ceea ce sunt cu adevărat şi nu ceea ce le face condiţionarea noastră să fie. Acel sentiment inexplicabil pe care îl avem atunci când sun­tem cu altcineva – acel magnetism care ne face să ne simţim atât de vii – suntem noA Este esenţa acelor părţi din noi pe care le-am pierdut – şi modul în care recunoaştem că le vrem înapoi, în viaţa noastră.

Şi acum, să revenim la povestea prietenului meu. Desigur, există şi posibilitatea ca, fără să ştie acest lucru la nivel conştient, prietenul meu să fi văzut în acele femei bu­căţi din el pe care le pierduse, le cedase sau care îi fuseseră luate pe parcursul vieţii. Există şansa ca el să fi întâlnit aces­te bucăţi şi la bărbaţii care îi apăreau în cale, dar să nu-şi per­mită să aibă aceleaşi sentimente, datorită condiţionării sale. în experienţa lui, lucrurile pe care le pierduse erau atât de dominante, încât găsea urme din ele, în aproape orice per­soană pe care o întâlnea.

însă fără să înţeleagă ce înseamnă sentimentele lui, era obligat să le dea curs, în singurul mod pe care-1 cunoştea. El credea sincer că fiecare întâlnire era o ocazie de fericire, pen­tru că se simţea atât de bine când se afla cu acele femei. încă îşi mai iubea foarte mult soţia şi fiul – odată l-am întrebat dacă i-ar părăsi vreodată şi a fost foarte şocat. Nu dorea să pună capăt căsătoriei, însă dădea curs forţei a ceea ce simţea, urmând-o în situaţii compromiţătoare – până ce pierderea fa­miliei a devenit un pericol foarte real.

Cum să descoperim ce ne spun sentimentele noastre de atracţie

Fiecare dintre noi a cedat cu măiestrie acele părţi, pe care am simţit că trebuie să le cedăm în clipa respectivă, pen­tru a putea supravieţui fizic sau emoţional. Când facem acest lucru, este uşor să ne vedem ca fiind „mai puţin” şi să ne con­vingem că suntem ceea ce a rămas. Pentru unii, târgul se face chiar fără să ne dăm seama ce s-a întâmplat; la alţii, alegerea este conştientă.

Intr-o după-amiază, lucram la aceeaşi firmă din indus­tria apărării, cu prietenul meu inginerul, când mi-a aterizat pe birou o invitaţie neaşteptată. Era pentru o prezentare neo­ficială a unui sistem de armament finanţat de curând, numit Iniţiativa de Apărare Strategică (Strategic Defense Iniţiative, SDI), care avea să se ţină pentru Casa Albă şi pentru oficialii din armată; în popor, sistemul de armament era cunoscut sub numele de „Star Wars”. La recepţia care a urmat după eveniment, am avut ocazia să trag cu urechea la o conver­saţie dintre un oficial de rang înalt din armată şi un director executiv de la firma noastră.

Intrebarea directorului nostru se referea la ce anume îl costase personal pe celălalt bărbat, pentru a ajunge în această poziţie de putere. „Ce sacrificii a trebuit să faceţi, ca să ajun­geţi acolo unde sunteţi astăzi?”, întrebase el. Oficialul a po­vestit cum urcase în ierarhia armatei şi a Pentagonului, ajun­gând într-o poziţie de autoritate, într-o mare corporaţie mul­tinaţională. Am ascultat cu atenţie răspunsul sincer şi candid al omului.

„Ca să ajung unde sunt astăzi”, a început el, „a trebuit să mă cedez pe mine însumi sistemului. De fiecare dată când avansam în grad, mai pierdeam câte o părticică din mine. într-o zi, mi-am dat seama că sunt în vârf şi m-am uitat în urmă, la viaţa mea. Am descoperit că cedasem atât de mult din mine, încât nu mai rămăsese nimic. Mă deţineau corpo­raţiile şi armata. Renunţasem la lucrurile pe care le iubisem cel mai mult: soţia, copiii, prietenii şi sănătatea. Dădusem aces­te lucruri la schimb, pentru putere, bogăţie şi control.”

Am fost uimit de sinceritatea lui. Deşi omul recunoştea că se pierduse pe sine în decursul acestui proces, era conşti­ent de ce anume făcuse asta. Era întristat, dar lui i se părea un preţ care merita plătit, pentru poziţia de putere în care se afla. Deşi probabil că nu din aceleaşi motive, cu toţii facem lucruri asemănătoare în decursul vieţii. însă pentru mulţi dintre noi, scopul este mai puţin acela de a obţine putere şi, mai mult, acela de a supravieţui.Când întâlniţi pe cineva care vă stârneşte un sentiment de familiaritate, vă invit să vă cufundaţi în momentul acela. Pentru amândoi se întâmplă ceva rar şi de mare preţ: Tocipai aţi găsit pe cineva care deţine acele bucatele din voi, pe care le căutaţi. Adesea, experienţa este în ambele sensuri, iar cea­laltă persoană este atrasă de voi din acelaşi motiv! Folosindu-vă discernământul, dacă simţiţi că este potrivit, iniţiaţi o conversaţie. începeţi să vorbiţi despre orice – absolut orice – şi continuaţi să vă priviţi în ochi. Iar în timp ce vorbiţi, pune­ţi-vă mental o întrebare simplă: Ce lucru văd în această per­soană, pe care l-am pierdut in mine însumi, pe care l-am ce­dat, sau care mi-a fost luat?

Aproape imediat, veţi primi în minte un răspuns. Se poate să fie ceva simplu, cum ar fi vin sentiment că aţi înţeles – sau se poate ca totul să fie clar dintr-o dată, ca o voce pe care o recunoaşteţi şi care a fost cu voi, din copilărie. Adesea, răspunsurile constau dintr-un singur cuvânt sau din fraze scurte, iar corpul vostru ştie ce este semnificativ pentru voi. Poate că, pur şi simplu, percepeţi în această persoană o frumu­seţe care simţiţi că lipseşte din voi, în clipa aceea. Poate că e vorba de naturaleţea persoanei, de graţia cu care se deplasea­ză printre rafturile magazinului, de încrederea cu care îşi face treaba sau, pur şi simplu, de modul în care radiază de vitalitate.

Intâlnirea trebuie să dureze doar câteva secunde – poa­te câteva minute, cel mult. Acele momente scurte sunt ocazia voastră de a simţi bucuria şi veselia momentului. Clipa în care v-aţi regăsit o parte din voi înşivă, în altă persoană – când aţi regăsit un lucru pe care îl aveaţi deja, precum şi sentimentul care apare când acel lucru se trezeşte în voi.

Pentru aceia dintre noi care îndrăznesc să recunoască ceva familiar în aceste întâlniri de o clipă, oglinda pierderii este probabil una cu care ne confruntăm în fiecare zi. Ne gă­sim deplinătatea în noi înşine, pe măsură ce ceilalţi ne oglin­desc adevărata noastră natură. La nivel colectiv, ne căutăm în­tregimea, iar la nivel individ uaCcreăm situaţiile care ne con­duc către ea. De la oameni ai bisericii şi până la profesori, de la bătrâni la tineri, de la părinţi la copii – cu toţii sunt catali­zatori de sentimente.

In aceste sentimente, găsim lucrurile după care tânjim în noi înşine – lucruri care încă mai sunt în noi, dar care sunt ascunse sub măştile a ceea ce credem că suntem. E natural şi omenesc să fie aşa. A înţelege ceea ce sentimentele pe care le avem faţă de alţii ne spun cu adevărat despre noi înşine, poa­te să devină cea mai puternică unealtă pe care o avem, ca să ne descoperim cea mai măreaţă putere a noastră.

A patra oglindă: reflexii ale nopţii întunecate a sufletului

în vremea exploziei high-tech de la începutul anilor ’90, Gerald (nu e numele lui adevărat) era inginer în Silicon Valley, California. Avea două fiice minunate, adolescente, şi o soţie la fel de frumoasă. Erau împreună de aproape cinci­sprezece ani. Când l-am cunoscut, compania la care lucra tocmai îi dăduse un premiu, sărbătorind astfel cel de-al cinci­lea an de când el era depanatorul lor şef, pentru un gen speci­al de software. Funcţia pe care o deţinea îl făcea să fie un bun de preţ al companiei, iar nevoile existente îi solicitau aptitu­dinile specializate cu mult peste obişnuita zi de lucru, de la opt la şaptesprezece.

Ca să facă faţă cererii, Gerald a început să lucreze până seara târziu, inclusiv la sfârşit de săptămână, şi să călătoreas­că la târguri comerciale şi expoziţii în afara oraşului, ca să-şi prezinte software-ul. Nu a trecut mult până ce s-a trezit că pe­trecea mai mult timp cu colegii de muncă, decât cu familia. Ii vedeam durerea din ochi, ascultându-1 cum îmi povesteşte despre cât de mult se îndepărtase de ai lui: Când Gerald ajun­gea acasă, seara târziu, soţia şi copiii dormeau deja, iar dimi­neaţa pleca la birou, cu mult înainte ca ei să se trezească. Cu­rând, a început să se simtă ca un străin în propria lui casă. Ştia mai multe despre familiile celor cu care lucra la birou, decât despre propria lui familie.Acela a fost momentul când viaţa lui Gerald a luat o în­torsătură dramatică. S-a nimerit să vină să mă vadă, pentru o

şedinţă de consiliere, când tocmai scriam cartea Păşind între lumi: Ştiinţa compasiunii, în care descriam modul în care evoluau „oglinzile” relaţiilor în vieţile noastre. Cu peste două mii două sute de ani în urmă, autorii Manuscriselor de la Marea Moartă au identificat şapte tipare specifice, pe care ne putem aştepta să le vedem în interacţiunile noastre cu alţi oa­meni. Ascultând povestea lui Gerald, îmi era clar că tocmai îmi descria unul dintre aceste tipare, care este reflexia celei mai mari frici ale noastre, cunoscută în mod obişnuit sub nu­mele de „noaptea întunecată a sufletului”.

Printre inginerii cu care lucra Gerald se afla şi o progra­matoare de o inteligenţă strălucitoare, care era aproximativ de vârsta lui. S-a trezit în echipă cu această femeie, lucrând împreună la proiecte care durau uneori zile întregi şi care îi purtau prin diferite oraşe, în toată ţara. Curând, a ajuns să simtă că o cunoştea mai bine decât îşi cunoştea propria soţie. La acest moment din poveste, cam bănuiam cum avea să se sfârşească. însă ceea ce nu ştiam era ce s-a întâmplat în conti­nuare şi de ce Gerald era aşa de supărat.

N-a trecut mult până ce a crezut că s-a îndrăgostit de colega lui şi a ales să-şi părăsească soţia şi fiicele şi să înceapă o viaţă nouă, cu ea. La vremea respectivă, decizia aceasta pă­ruse foarte logică, pentru că aveau atât de multe în comun. Dar, după câteva săptămâni, noua lui parteneră a fost trans­ferată pe un proiect în Los Angeles. Gerald a tras nişte sfori şi a reuşit să se transfere la acelaşi birou.

Imediat, lucrurile au început să meargă prost, iar Ge­rald şi-a dat seama că pierduse mai mult decât ceea ce câşti­gase în acest târg. Prietenii pe care el şi soţia lui îi cunoşteau de ani de zile au devenit dintr-o dată distanţi. Colegii lui cre­deau că „o luase razna”, când îşi abandonase postul şi pro­iectele pentru care se străduise atât de mult. Chiar şi părinţii lui erau supăraţi că îşi destrămase familia. Deşi era rănit, în mintea lui, Gerald raţionaliza toate acestea, spunându-şi că ăsta e preţul pe care îl plăteşte pentru schimbare. El pornea că­tre o viaţă nouă şi minunată. Ce şi-ar dori mai mult?

Şi aici intervine oglinda echilibrului şi Noaptea întune­cată a sufletului. Tocmai când toate păreau să se aşeze la lo­cul lor, Gerald a descoperit că, de fapt, toate se destrămau. După câteva săptămâni, noua lui iubită 1-a anunţat că relaţia lor nu era chiar cea pe care o aşteptase. I-a cerut să se despar­tă şi 1-a rugat să plece. Dintr-o dată, se afla singur, pe cont propriu şi distrus. „După tot ce am făcut pentru ea, cum a putut?”, se plângea el. îşi părăsise soţia, copii, prietenii, locul de muncă – pe scurt, cedase tot ce iubise.

Curând, performanţele sale profesionale au început să scadă. După câteva avertismente şi o analiză de activitate nu prea strălucită, într-un târziu, a fost concediat. Acum era clar ce se întâmplase: Viaţa lui trecuse de la cele mai înalte culmi, cu toate perspectivele unei noi relaţii, ale unui nou loc de muncă şi ale unui venit mai mare, la prăpastia cea mai adân­că, pe măsură ce toate acele vise se destrămau. în seara în care a venit să mă vadă, Gerald avea o singură întrebare: „Ce s-a întâmplat?” Cum se poate ca lucruri care păreau să arate aşa de bine, să ia o întorsătură atât de proastă?

Noaptea întunecată a sufletului nostru: să recunoaştem elementul declanşator

La vremea la care l-am cunoscut, Gerald pierduse tot ce iubise. Cheia acestei povestiri este motivul pentru care a pier­dut el totul. în loc să dea drumul lucrurilor pe care le iubea, pentru că se simte complet şi porneşte mai departe, el şi-a făcut alegerile, numai atunci când a crezut că există ceva mai bun, care să le ia locul. Cu alte cuvinte, a jucat pe o carte si­gură. Din cauza fricii că s-ar putea să nu găsească nimic mai bun, a rămas fizic în relaţia lui de căsnicie şi cu familia lui, mult după ce plecase de acolo emoţional. E o diferenţă sub­tilă, dar importantă, între atunci când ne părăsim locul de mun­că, prietenii şi relaţiile amoroase pentru că suntem compleţi şi atunci când rămânem, de teama că nu vom găsi altceva!

în toate relaţiile, poate să existe tendinţa de a ne agăţa de o stare de fapt, până ce ne iese în cale ceva mai bun. Ata­şamentul acesta poate să fie urmarea faptului că nu suntem conştienţi de ceea ce facem – sau, pentru că ne este frică să scuturăm barca în care suntem şi să înfruntăm nesiguranţa de a nu şti ce urmează. Deşi se poate să reprezinte un tipar de care nu suntem conştienţi, tot un tipar este. Fie că e vorba de un loc de muncă, de o relaţie amoroasă sau de stilul nos­tru de viaţă, putem să ne trezim într-un tipar fix, în care nu suntem fericiţi cu adevărat, dar nu am comunicat niciodată acest lucru cu sinceritate celor din viaţa noastră. Astfel, chiar atunci când lumea crede că viaţa noastră merge ca de obicei, se poate ca înlăuntrul nostru să dorim cu disperare schimba­rea şi să ne simţim frustraţi, pentru că nu ştim cum să împăr­tăşim această nevoie cu cei apropiaţi.

Tiparul acesta duce la acumularea de negativitate. Sen­timentele adevărate sunt deghizate sub formă de tensiuni, ostilitate sau uneori, pur şi simplu, sub forma absenţei din re­laţie. In fiecare zi, trecem prin întâmplările noastre de la ser­viciu sau de acasă, ne împărţim viaţa şi casa cu o altă persoa­nă, dar la nivel emoţional suntem departe, în altă lume. Fie că problema este cu un şef, cu un iubit sau chiar cu noi înşine, o raţionalizăm, facem un compromis şi aşteptăm. Apoi, la un moment dat, pur şi simplu – bum! – se întâmplă. Ca din se­nin, lucrurile pe care le-am aşteptat şi după care am tânjit în viaţă apar dintr-o dată. Şi atunci, s-ar putea să ne năpustim la ele, ca şi cum ziua de mâine n-ar mai exista!

In cazul lui Gerald, atunci când s-a mutat în alt oraş cu noua sa iubită, a lăsat în urmă un vid nerezolvat, în care s-a prăbuşit toată lumea lui. Acum, după ce pierduse tot ce iu­bea, Gerald stătea în faţa mea, cu lacrimi curgându-i pe obraji. „Cum pot să-mi recuperez serviciul şi familia? Spune-mi ce să fac!” I-am dat cutia cu şerveţele, pregătită tocmai pentru ast­fel de momente, şi i-am spus ceva care 1-a luat complet prin surprindere: „De data asta nu e vorba numai să recuperezi ceea ce ai pierdut – deşi s-ar putea să se întâmple tocmai asta. însă ceea ce ţi-ai creat ţie însuţi merge mult mai profund de­cât până la locul tău de muncă şi la familie. Tocmai ai trezit în tine o forţă, care s-ar putea să-ţi devină cel mai puternic aliat. Când această experienţă o să se termine, o să ai o încre­dere nouă, de nestrămutat. Ai intrat într-o perioadă pe care cei din vechime o recunoşteau sub numele de noaptea întu­necată a sufletului.”

Gerald şi-a şters ochii şi s-a aşezat din nou în scaun. „Ce vrei să spui, cu noaptea întunecată a sufletului?”întrebă el. „Cum se face că n-am auzit niciodată de aşa ceva?”

„Noaptea întunecată a sufletului este o perioadă din viaţă, când vei fi atras într-o situaţie care reprezintă cele mai năprasnice frici ale tale”, i-am răspuns. „în general, o astfel de perioadă vine când te aştepţi mai puţin şi, de obicei, apare fără niciun fel de avertisment. însă adevărul este”, am conti­nuat eu, „că poţi să fii atras în această dinamică, numai atunci când modul în care îţi stăpâneşti viaţa semnalizează că eşti pregătit pentru asta. Atunci, tocmai când ţi se pare că viaţa e perfectă, echilibrul la care ai ajuns este semnalul că eşti pregă­tit pentru schimbare. Momeala pentru a declanşa schimbarea va fi ceva după care tânjeşti, un lucru căruia, pur şi simplu, nu vei putea să-i rezişti. Altfel, nu ai face niciodată saltul!”

„Vrei să spui, o momeală cum ar fi o nouă relaţie?”, în­trebă Gerald.

„Exact, ca o nouă relaţie”, am răspuns eu. „O relaţie este genul de catalizator care funcţionează ca o asigurare că vom merge mai departe.” Am continuat, explicându-i cum, chiar dacă ştim că suntem perfect capabili să supravieţuim la orice ne pune viaţa în cale, nu stă în natura noastră să ne tre­zim într-o dimineaţă şi să spunem: „Hmmm… cred că astăzi o să renunţ la tot ce iubesc şi la tot ce mi-e drag şi am să intru în noaptea întunecată a sufletului meu!’. Se pare că nu aşa funcţionăm! După cum se întâmplă adesea, marile teste ale nopţii întunecate ale sufletului par să vină când le aşteptăm cel mai puţin!

Posibilitatea ca viaţa să ne aducă exact ceea ce ne trebu­ie – şi tocmai atunci când ne trebuie – este foarte logică. Aşa cum nu putem să umplem o cană cu apă, până ce nu deschi­dem robinetul, elementul declanşator care semnalizează ce­pului vieţii să dea drumul la schimbare este momentul în care avem un instrumentar emoţional complet. Nu se poate în­tâmpla nimic, până nu dăm drumul la cep. Reversul acestei dinamici este că, atunci când ne aflăm în noaptea întunecată a sufletului, ar putea să ne fie de ajutor să ştim că singurul mod în care am fi putut să ajungem într-un astfel de loc în viaţă, este dacă noi suntem cei care am apăsat butonul. Indi­ferent dacă ştim sau nu acest lucru, întotdeauna suntem pre­gătiţi pentru ceea ce ne serveşte viaţa.

Cele mai mari frici ale noastre

Scopul nopţii întunecate a sufletului este ca noi să ne vedem cu ochii şi să ne trăim cele mai mari frici – şi apoi să ne vindecăm de ele. Un lucrul extrem de interesant care se poate spune despre noaptea întunecată a sufletului este că, deoarece fiecare avem frici atât de diferite, ceea ce unei per­soane i se pare o experienţă înfricoşătoare, e posibil să nu în­semne mare lucru pentru altcineva. De exemplu, Gerald a re­cunoscut că cea mai mare frică a lui era să rămână singur.

Mai devreme, în aceeaşi seară, stătusem de vorbă cu o feme­ie, care îmi spusese că „să fie singură” era cea mai mare bu­curie a ei.

Nu este neobişnuit ca cineva care se teme să fie singur, să devină un maestru al relaţiilor în care să experimenteze tocmai această frică. De exemplu, Gerald mi-a descris relaţii amoroase, prietenii şi locuri de muncă din trecutul lui, care niciodată nu ar fi avut cum să dureze! Şi totuşi, când se ter­mina fiecare, el credea că relaţia „eşuase”. în realitate, ele fu­seseră atât de reuşite, încât îi permiseră să-şi vadă cea mai mare frică a sa – aceea de a fi singur – materializată în faţa ochilor săi. Pentru că nu se vindecase niciodată sau nu recu­noscuse aceste tipare în viaţa lui, se trezea în situaţii în care această frică devenea din ce în ce mai puţin subtilă. în cele din urmă, viaţa 1-a dus în punctul în care emoţia aceasta era atât de prezentă, încât trebuia să se ocupe de ea, înainte să poată merge mai departe.

Deşi poate că, de-a lungul vieţilor noastre, am trecut prin multe nopţi întunecate ale sufletului, de obicei, prima este cea mai grea. în acelaşi timp, ea este adesea şi cel mai pu­ternic agent al schimbării. Odată ce înţelegemde ce ne doare aşa de mult, experienţa începe să capete înţelesuri noi. Pe măsură ce recunoaştem jaloanele unei nopţi întunecate a su­fletului, putem să spunem: „Aha! Cunosc tiparul ăsta! Da, cu siguranţă, este chiar o noapte întunecată a sufletului. Acuma, ce anume mi se cere să înţeleg şi să depăşesc?”Cunosc oameni care simt că au căpătat atâta putere, după ce şi-au vindecat experienţele nopţii întunecate a sufle­tului, încât aproape că provoacă Universul să le-o trimită pe următoarea! Şi fac asta, deoarece ştiu că, dacă au supravieţuit primei nopţi, pot să supravieţuiască oricărei încercări. Atunci când avem astfel de experienţe – fără să înţelegem ce sunt ele sau de ce le avem – putem să ne trezim blocaţi timp de ani de zile, sau chiar vieţi întregi, într-o structură care poate să ne fure, literalmente, tocmai lucrurile care ne sunt foarte dragi… cum ar fi viaţa însăşi.

A cincea oglindă: reflexii ale celui mai extraordinar act de compasiune pe care l-am făcut

La sfârşitul anilor ’80, aveam biroul într-o clădire uria­şă, cu mai multe etaje, la poalele dealurilor din Denver. Deşi clădirea era imensă, sfârşitul Războiului Rece şi micşorarea bugetului a necesitat reduceri de personal şi comasări de de­partamente, la compania la care lucram. Cum în clădire se mutau din ce în ce mai multe divizii ale companiei, spaţiul era la mare preţ. Eu împărţeam biroul cu un alt angajat – o fe­meie, cu o funcţie foarte diferită de ceea ce făceam eu în de­partament. între noi nu era nicio concurenţă şi nici nu aveam responsabilităţi comune, astfel că am devenit repede prieteni buni şi am început să schimbăm istorioare despre sfârşiturile de săptămână cu familia, despre prieteni şi despre bucuriile şi supărările vieţii din afara companiei.

într-o zi, tocmai ne întorsesem de la prânz, iar ea îşi as­culta mesajele din căsuţa vocală. Cu coada ochiului, am vă- zut-o că a devenit dintr-o dată foarte liniştită, apoi s-a aşezat, cu o privire ciudată în ochi. Faţa i s-a albit, în afară de machia­jul de pe buze şi de pe obraji. După ce a pus receptorul jos, am lăsat-o o clipă să-şi revină, apoi am întrebat-o ce se întâm­plaseîntâm­plase. S-a uitat la mine şi a început să-mi spună o poveste care mi s-a părut tristă, dar în acelaşi timp foarte intensă.

O bună prietenă de-a ei avea o fată, care se bucura de o combinaţie foarte invidiată de frumuseţe, aptitudini atletice şi talente artistice, pe care ?e cultivase încă din copilărie. Co­pila a crescut şi a început să caute un mod de a combina toate atributele pe care le avea, într-o singură carieră; astfel, a ales să se facă manechin, să trăiască în lumea modei. Familia i-a sprijinit decizia şi a ajutat-o cum a putut să-şi împlinească vi­sul. Şi-a prezentat portofoliul la o serie de agenţii de publici­tate şi s-a trezit că multe dintre ele au răspuns cu entuziasm. Avea oferte să călătorească şi să înveţe şi i se oferea mai mult sprijin decât ar fi putut să-şi imagineze vreodată. Pentru ori­cine o vedea din afară, se părea că viaţa ei n-avea cum să fie mai bună de atât.

însă, la un nivel subtil, aproape imperceptibil, cei care o cunoşteau cu adevărat vedeau că ceva se schimba. Entuzi­asmul ei lăsa loc îngrijorării. Agenţiile cu care lucra căutau un anumit look la femeile pe care le promovau. Deşi era clar că tânăra avea o frumuseţe a ei, unică, nu era chiar ceea ce că­utau agenţiile, la sfârşitul anilor ’80. Gândindu-se la tot ce i-ar trebui ca să ajungă la acel ceva special, tânăra îi ceru fa­miliei să o ajute cu proceduri estetice, care, credea ea, aveau să-i modeleze corpul, ca să arate aşa cum o cerea industria.

A început cu îmbunătăţirile cele mai evidente – sânii şi fesele. Acestea o aduceau mai aproape de obiectivul ei, însă tot nu ajunsese la look-ul acela, aşa a apelat la proceduri şi mai extreme. încă din copilărie avea maxilarul uşor proemi­nent, iar bărbia şi mandibula erau uşor retrase. Tânăra a fost de acord cu o procedură de restructurare, în care mandibula trebuia să fie ruptă şi pusă la loc, astfel încât să creeze o sime­trie mai bună. Avusese gura legată cu copci de metal timp de vreo şase săptămâni, până se vindecaseră oasele, iar în acest timp se hrănise numai cu lichide. După aceea, firele de metal au fost îndepărtate şi tânăra avea acum o faţă simetrică şi fru­moasă, cu obrajii uşor accentuaţi, iar proeminenţa dispăruse. Uitându-mă la o fotografie pe care o avea colega mea de bi­rou, personal nu am văzut prea mare diferenţă între felul în care arăta înainte şi după operaţie.

Cum pierduse în greutate după săptămânile de dietă lichidă, frumoasa tânără începu să observe că trupul ei nu mai avea forma de V pe care o avusese înainte de operaţie. Realitatea era că, datorită pierderii în greutate, partea de sus a corpului pierduse mult din tonusul muscular care îi dădu­se până atunci „proporţiile de model”. însă percepţia ei era că aceasta era o problemă care putea fi remediată chirurgical, astfel că s-a supus unei proceduri prin care să-i fie îndepăr­tate coastele inferioare, „coastele libere”, pentru a căpăta o si­luetă mai bine definită şi mai proporţionată.

Stresul tuturor acestor proceduri a indus o panică ge­nerală în corpul ei. Şi-a dat seama că nu mai putea să contro­leze pierderea sau adăugarea unui kilogram, pe unde trebu­ia. Corpul ei era într-un regim de „pierdere a greutăţii” şi pier­dea în greutate zilnic. Până să-şi dea seama părinţii ce se în­tâmplă şi să o ducă la spital, era deja prea târziu: Prietena co­legei mele de birou îşi pierduse fiica în dimineaţa aceea, iar moartea ei era atribuită unei serii de complicaţii. Acesta fuse­se mesajul pe care îl primise după prânz.

Poate cunoaşteţi oameni care sunt pe un drum asemă­nător, deşi să sperăm că nu chiar aşa de extrem. Folosesc acest exemplu ca să subliniez o idee. Tânăra din această poveste avea în ochii minţii o imagine a perfecţiunii, iar imaginea aceea a devenit standardul ei de comparaţie. Permanent, ea ‘se păstra în umbra acelui punct de referinţă, folosindu-şi imaginea mentală, ca măsură de comparaţie pentru aspectul ei fizic. Credinţele ei îi spuneau că, într-un fel, era imperfectă aşa cum era – şi că „imperfecţiunile” ei puteau să fie reparate prin miracolele tehnologiei moderne. Dar ceea ce s-a întâm­plat cu această femeie este mult mai serios decât procedurile folosite ca să-şi repare defectele percepute – şi ne duce direct în inima acestei oglinzi.

De ce simţea această femeie că pentru succesul ei erau necesare asemenea acţiuni extreme? De ce familia şi prietenii au sprijinit-o în străduinţa ei de a fi perfectă? De ce această tânără, deja frumoasă, se simţise obligată să devină altceva decât ceea ce era încă de când se născuse? Ce teamă (sau temeri) au devenit dintr-o dată atât de puternice în viaţa ei, încât să o determine să-şi schimbe înfăţişarea, pentru a obţine aprobarea celorlalţi? Dar o întrebare şi mai bună ar fi: Ce putem să învăţăm noi din experienţa ei? Ce folosim noi, ca jalon de comparaţie? Care este punctul de referinţă pe care îl folosim ca etalon, atunci când ne analizăm reuşitele şi eşecu­rile în viaţă?

„Imperfecţiunile” sunt perfecţiunea

La seminarele mele spun adesea această poveste. Ime­diat după aceea, le cer participanţilor să completeze un gra­fic simplu, în care să se evalueze pe ei înşişi în domenii cum ar fi cel al educaţiei, al relaţiilor romantice, cel profesional şi al realizărilor sportive. Sistemul de evaluare conţine o scală cu patru categorii, de la „foarte bun” la „foarte prost”. Ideea este că participanţii au la dispoziţie un timp foarte scurt ca să completeze formularele. Şi fac acest lucru dintr-un motiv se­rios: Răspunsul efectiv de pe hârtie e mai puţin important decât procesul de gândire care îl produce.

Indiferent care sunt răspunsurile, realitatea este că ori­ce e mai puţin decât perfect înseamnă un participant care se judecă pe sine. Singurul mod în care oamenii îşi pot aprecia activităţile personale ca fiind reuşite sau eşecuri este prin comparaţie cu ceea ce se află în afara experienţei lor. După cum ştim cu toţii, noi suntem cei mai aspri critici ai noştri. Din acest motiv, oglinda despre care vorbim este cunoscută ca şi oglin­da celui mai mare act de compasiune al nostru. Este vorba de compasiunea faţă de noi înşine – faţă de ceea ce suntem şi cine am devenit.Prin oglinda care ne reflectă pe noi înşine, ni se cere să permitem, cu compasiune, manifestarea perfecţiunii care exis­tă deja în fiecare moment al vieţii. Acest lucru este adevărat, indiferent de cum văd alţii acel moment, sau cum se dove­deşte el a fi, în cele din urmă. Dacă nu-i ataşăm rezultatului o anumită semnificaţie, fiecare experienţă este doar o ocazie de a ne exprima… nimic mai mult şi nimic mai puţin.

V-aţi gândit cât de diferită ar fi viaţa voastră, dacă aţi accepta că tot ceea ce faceţi este perfect aşa cum este, indife­rent de cum iese până la urmă? Dacă tot ce facem şi tot ce cre­ăm este făcut cât am putut noi de bine, cum poate să fie alt­fel decât extraordinar, până ce nu-1 comparăm cu altceva? Dacă un proiect profesional, o relaţie sau o misiune de servi­ciu nu iese aşa cum ne-am aşteptat, putem să învăţăm din ex­perienţele noastre şi data viitoare să facem lucrurile altfel. în Matricea Divină, ceea ce ni se reflectă ca fiind realitatea lumii noastre este tocmai felul în care ne simţim faţă de noi înşine – faţă de performanţele noastre, de modul în care arătăm, de realizările noastre. Cu aceasta în minte, vindecarea cea mai profundă din viaţa noastră poate să devină şi cel mai extraor­dinar act de compasiune. Este vorba de blândeţea pe care ne-o arătăm nouă înşine.

Dincolo de oglinzi

Deşi mai există cu siguranţă şi alte oglinzi care ne arată secrete încă şi mai subtile ale naturii noastre celei mai adevă­rate, cele descrise aici sunt cele cinci oglinzi care ne permit cea mai mare vindecare în relaţiile din viaţa noastră. Acesta este procesul în care ne găsim puterea cea mai adevărată, ca şi creatori în Matricea Divină. Fiecare oglindă este o piatră pe care păşim către un nivel mai înalt al măiestriei noastre per­sonale. Odată ce ştim despre ele, nu mai putem să le mai „des-ştim”. Odată ce le vedem desfăşurându-se în viaţa noas­tră, nu mai putem să le „des-vedem”. De fiecare dată când re­cunoaşteţi una dintre oglinzi, într-un anumit loc din viaţa voastră, există posibilitatea ca acelaşi tipar să se desfăşoare şi în alte domenii.De exemplu, chestiunile legate de control, care stârnesc atâtea emoţii în mediul familial de acasă, pot părea mai puţin intense, atunci când vă târguiţi cu un străin pentru o maşină la mâna a doua. Motivul este că, probabil, nu sunteţi la ace­laşi nivel de intimitate cu vânzătorul, cum sunteţi cu familia sau cu prietenii. Deşi tiparele simt mai puţin intense, ele sunt totuşi prezente. Şi asta este frumuseţea tiparului holografic al conştiinţei. Hotărârea pe care o luaţi în relaţia cu vânzătorul de maşini, cu casiera de la băcănie, sau cu ospătarul care v-a adus mâncarea arsă la restaurantul preferat va avea ecou şi în relaţiile de acasă. Trebuie să fie aşa, pentru că asta e natu­ra hologramei.Odata ce tiparul se schimba intr-un loc, vor avea de castigat toate relatiile care susţin acelaşi tipar.

Uneori, schimbările ne apar în locurile în care le aştep­tăm cel mai puţin. Dacă nu ar fi aşa, probabil că nu ne-am trezi niciodată dimineaţa să spunem: „Astăzi o să abordez relaţiile care îmi arată cele mai clare oglinzi ale celor mai profunde ju­decăţi ale mele”. Pur şi simplu, se pare că nu aşa funcţionăm! în schimb, oportunităţile de a ne vindeca prin intermediul oglinzilor ne apar, des, atunci când suntem în drum spre cutia poştală, sau când umflăm cauciucurile la maşină.

Nu demult, am cunoscut pe cineva care tocmai îşi abandonase cariera, familia, prietenii şi o relaţie dintr-un alt stat şi se mutase în sălbăticia din nordul statului New Mexico. L-am întrebat de ce lăsase atâtea în urmă, ca să vină să tră­iască în singurătatea deşertului. Mi-a spus că dorea să-şi afle „calea spirituală”. Până atunci nu fusese în stare să se ocupe de asta, pentru că nimic nu mergea cum trebuie. Avea pro­bleme cu familia, cu planurile de afaceri şi chiar cu construc­torii care munceau la noua lui casă „spirituală”. Frustrarea lui era evidentă. Ascultându-i povestea, i-am oferit o pers­pectivă care am simţit că i-ar fi putut fi de ajutor.

Din punctul meu de vedere, nu suntem capabili de ni­mic altceva, decât de o viaţă spirituală. Cu alte cuvinte, ca fi­inţe spirituale, suntem capabile să avem doar experienţe spi­rituale. Indiferent de cum ar părea că arată viaţa, cred că toa­te străduinţele şi toate drumurile noastre ne duc în acelaşi loc. Din perspectiva acestei credinţe, activităţile de zi cu zi nu pot fi separate de evoluţia noastră spirituală – ele sunt evolu­ţia noastră spirituală!

M-am întors către prietenul meu şi i-am spus că, poate, toate provocările pe care le avea în viaţă în clipa aceeaerau tocmai calea lui spirituală. Deşi era clar că nu acesta era răs­punsul la care se aşteptase, a fost curios să ştie ce voiam să spun. El credea că spiritualitatea lui va fi realizată dacă va trăi în fiecare zi în singurătate şi în contemplaţie tăcută.

M-am exprimat mai clar, sugerându-i că, deşi s-ar pu­tea ca toate aceste lucruri să devină parte din viaţa sa, modul în care avea să rezolve fiecare dintre provocările cu care se confrunta putea să fie tocmai calea pe care venise să o explo­reze. Aruncându-mi o privire surprinsă, mi-a spus la revede­re, apoi a adăugat simplu: „Poate că aşa este!”