Despre mine

Bun găsit,
mă bucur că ești aici!

Spațiul pe care ți‑l propun nu este unul de „soluții magice”, ci un spațiu în care putem explora împreună ce trăiești: prin tehnici de vindecare emoțională și spirituală, precum ThetaHealing®, dar și prin clarificare filosofică și înțelegere psihanalitică a poveștii tale de viață. Scopul nu este să devii „altcineva”, ci să îți schimbi, treptat, felul în care te raportezi la tine, la ceilalți și la evenimentele din viața ta, astfel încât să poți trăi mai aproape de un sine mai treaz, mai demn și mai adevărat pentru tine.

Georgeta Sultan

Povestea unei peregrine: de la viața care te trăiește la viața trăită conștient cu sens – la întâlnirea reală cu tine însăți și cu celălalt «tu»

Primii ani i‑am trăit mai degrabă „în trecere”: de la șase luni la cinci ani am crescut la bunica, într‑un univers cu alte ritmuri și reguli decât casa părinților, iar apoi, au urmat mai multe mutări, schimbări de casă, de școli, de colegi. Fiecare plecare însemna alți oameni, alte fețe, alte reguli nescrise, iar pentru un copil emotiv și timid, cum eram eu, cel mai sigur loc a devenit poziția de observator: să tac, să privesc, să înțeleg repede cum se poartă unii cu ceilalți și unde e „pericolul”. Am învățat devreme să simt când nu se potrivește ceva între zâmbetul cuiva și tensiunea din voce, între rolul afișat și trăirea din spate, iar această sensibilitate mă însoțește și astăzi în munca mea cu oamenii.

Frecventele schimbări de loc și de prieteni m‑au împins, oarecum natural, înspre lumea cărților. Mă scufundam în literatură, în romane de aventură și în lumi științifico‑fantastice în care, oricât de ciudate ar fi fost poveștile sau personajele, îmi puteam regăsi un fir de continuitate și un loc al meu. Fără să îmi dau seama, poveștile au devenit primul meu laborator de cunoaștere: prin ele am întâlnit primele întrebări despre bine și rău, curaj și lașitate, loialitate și trădare, libertate și destin. Mai târziu, în 1993, când am descoperit cărțile de dezvoltare personală, toate aceste experiențe au prins un alt contur: am realizat că nu sunt doar „dusă de viață” dintr‑un loc în altul, ci pot să îmi pun întrebări, să privesc altfel ceea ce mi se întâmplă și să îmi asum, treptat, propriul drum. A fost începutul unei priviri noi – nu doar asupra lumii, ci și asupra felului în care eu însămi mă pot potrivi în ea.

Când „pachetul complet” nu mai e de ajuns

O bună parte din viața mea de adult s‑a desfășurat în roluri foarte concrete de mamă, parteneră, angajată, fiică – cu tot ce înseamnă asta: nopți cu copii mici, mers la serviciu, purtat în zori copiii la creșă cu autobuzul la 6 dimineața, responsabilități zilnice, decizii de luat în doi sau singură. Nu m‑am perceput atunci ca „pusă pe ultimul loc”, ci, mai degrabă, am intrat firesc în aceste roluri, așa cum le vedeam în jurul meu, fără să îmi pun prea multe întrebări despre ce las deoparte din nevoile mele. Abia mai târziu am început să observ unde mă potrivesc cu acest tipar de viață și unde, dimpotrivă, ceva din mine rămânea nespus sau neglijat. Viața mă luase pe sus la 21 de ani și, fără prea mult timp de gândire, m‑am trezit căsătorită. La 33 de ani aveam ceea ce, din afară, părea „pachetul complet”: soț, două fete, serviciu, casă, mașină. M‑am surprins atunci întrebându‑mă: „Și acum? Am bifat un obiectiv… dar era, cu adevărat, al meu?”. Era minunat ce se întâmplase, dar simțeam, undeva în adânc, că ar trebuie să mai fie „ceva” ce nu știam încă să numesc.

Din acei ani am învățat nu doar ce înseamnă devotamentul și responsabilitatea față de cei dragi, ci și cât de importante sunt dialogul onest, ajustările reciproce și curajul de a recunoaște când o formă de viață nu ne mai hrănește pe niciunul. Aceste înțelegeri mă ajută astăzi să fiu atentă, în lucru cu clienții mei, atât la loialitățile de familie, cât și la spațiul personal de care fiecare are nevoie pentru a rămâne treaz în propriul parcurs.

Dialogul care mi‑a deschis drumul – și mi‑a zdruncinat viața

Am crescut într-o familie în care mersul la biserică nu făcea parte din viața de zi cu zi, iar cuvântul „Dumnezeu” era pentru mine mai degrabă un concept legat de religie decât o prezență vie, interioară, așa că mult timp nu mi‑am pus întrebări reale în această direcție. În 2003, însă, ceva s‑a fisurat în această „evidență”: o necunoscută mi‑a dăruit cartea „Conversații cu Dumnezeu”, iar întâlnirea cu acest text a deschis în mine un alt fel de dialog – nu doar cu ideea de Dumnezeu, ci și cu propriile mele convingeri, frici și întrebări nerostite.

La un an după această întâlnire, mi‑am pus în valiză câteva cărți și câteva haine și am plecat în lume, lăsând în urmă tot ce îmi era cunoscut, fără să înțeleg pe deplin ce se schimbase deja în mine și ce transformări urma să declanșeze acest gest. Privind înapoi, văd acei ani de peregrinări ca pe o succesiune de „cutremure” interioare: plecări, reconfigurări, întrebări incomode despre cine sunt și cum vreau să trăiesc cu adevărat. Poate că te afli și tu într‑un astfel de moment – când simți impulsul de a pleca, fie în lume, fie înăuntrul tău, în căutarea unui alt mod de a fi. Dacă da, s‑ar putea ca ceea ce numim „criză” să fie, de fapt, începutul propriului tău drum spre noi experiențe și înțelegeri.

Privind înapoi, îmi dau seama că acel dialog cu spiritualitatea nu a adus doar sens și deschidere, ci a zguduit din temelii viața pe care o construisem până atunci. O perioadă am trăit cu senzația că tot ceea ce realizasem – familie, casă, carieră – a fost pus sub semnul întrebării, aproape șters, doar pentru că nu mai corespundeam rolului „corect” pe care societatea îl proiectase asupra mea.

Aceasta a fost, de fapt, începutul unei călătorii interioare prin vină și rușine: de ce, atunci când ieșim din scenariul așteptat, avem impresia că am ratat rolul „dat” de ceilalți? De ce succesul măsurat în criterii sociale pare să se prăbușească în momentul în care alegem să fim mai fideli propriei noastre mișcări interioare?

Așa cum o simt acum, pentru mine întrebările acestea au legătură cu dreptul la demnitate: cu posibilitatea de a rămâne om demn chiar și atunci când ratez, greșesc, nu mai joc „perfect” scenariile de viață pe care le‑am îmbrățișat – uneori fără știrea mea conștientă, în acea stare de hamartia (orbire), de „a rata ținta” așteptărilor mele și ale celorlalți.

Din suferințele mele și ale oamenilor cu care lucrez – rușini, vinovății, prăbușiri ale imaginii de sine – a ieșit această temă pe care o explorez acum, atât în viața mea, cât și în terapie: cum rămâne demn omul care nu mai poate sau nu mai vrea să trăiască după rolurile „corecte”, dar pe care, la un moment dat, le‑a asumat în profunzime, chiar dacă nu și le‑a mărturisit clar.

Cu o valiză în căutarea unui sine mai autentic în lumi străine

În anii care au urmat, am trăit cu adevărat „din valiză”: m‑am mutat dintr‑o țară în alta și dintr-o casă în alta, având mereu cu mine aceeași valiză, cu câteva haine și cărți – singurele repere stabile într‑o viață aflată în continuă mișcare. Viața în două țări străine nu a fost deloc „romantică”, deși pe ici pe colo, a fost. A însemnat să o iau de la capăt de mai multe ori: să învăț limba, să mă fac înțeleasă, să accept locuri de muncă sub nivelul pregătirii mele, să mă simt, uneori, inferioară și neimportantă. Când ești „străin”, te străduiești să te faci plăcut, să nu deranjezi, să te adaptezi rapid – iar asta lasă uneori în urmă un sentiment de degradare tăcută: cine sunt eu, dacă tot ce știam că sunt nu mai contează aici? Căutarea unui sens într-o lume străină s‑a transformat pentru mine într‑o multitudine de căutări interioare: despre demnitate, despre limite, despre cum îți poți păstra un sine cât mai treaz, mai autentic chiar și atunci când poziția ta socială pare să se fi „micșorat”.

Una dintre opririle importante pe acest drum al peregrinării a fost Roma; acolo, în 2007, am auzit pentru prima dată despre ThetaHealing®, iar în 2008 am întâlnit‑o personal pe fondatoarea metodei, Vianna Stibal. Întâlnirea aceea nu a fost doar un «curs» în plus, ci o experiență care a rezonat cu propriile mele întrebări despre sens, vindecare și relația noastră cu ceva mai mare decât noi. M‑a urmărit o vreme, până când am putut formula limpede în mine dorința de a duce mai departe această modalitate de lucru și de a o oferi și altora. În 2011, tot la Roma, am obținut certificarea de instructor ThetaHealing®, iar de atunci această abordare a devenit una dintre axele vieții și practicii mele: m‑am întors definitiv în România, am fost unul dintre primii trei instructori certificați din țară și, de‑a lungul anilor, am susținut în țară și în străinătate peste 700 de cursuri și ateliere. Pentru mine, aceste cifre nu sunt doar «realizări profesionale», ci urmele vizibile ale unui drum interior pe care îl parcurg împreună cu oamenii care aleg să lucreze cu mine.

Un nou „acasă” – un loc în tine unde poți rămâne, chiar și atunci când totul în jur se schimbă

Întoarcerea mea în România nu a fost o întoarcere «acasă», ci mai degrabă sosirea într‑o țară care între timp se schimbase – la fel cum mă schimbasem și eu, după șapte ani de peregrinări. Locurile, oamenii, așteptările lor și felul în care mă vedeau nu mai erau aceleași, iar eu nu mai puteam încăpea în vechile roluri fără să mă trădez.

Chiar dacă eram departe, în anii petrecuți în străinătate am rămas aproape de fete: prin munca mea le‑am putut susține studiile, le‑am însoțit de la distanță în drumul către facultatea de arhitectură și începuturile lor ca adulți. Între timp însă, familia în forma ei inițială se destrămase. Când m‑am întors, nu mai exista un «acasă» concret în care să mă pot reîncadra; ceea ce avusesem ca viață de cuplu și de familie se încheiase, iar eu nu mă mai puteam întoarce în acel loc nici la propriu, nici la figurat. A început, astfel, o altă viață: una în care m‑am reconstruit ca profesionist și ca om pe un alt temei, purtând cu mine atât responsabilitatea față de fiicele mele, cât și întrebările, vinovățiile și învățămintele acelor ani de rupere și reașezare.

În viața de instructor am reluat drumurile „cu valiza”: trenuri de noapte spre aproape toate marile orașe din țară, săli închiriate, cursuri ținute uneori trei‑patru zile la rând, și eu – de cele mai multe ori singură, între două gări, două hoteluri și zeci de chipuri noi. M‑am întâlnit, în acești ani, cu sute de oameni și cu poveștile lor de viață – adesea dramatice –, cu lacrimi, cu speranța lor că metoda pe care o aduceam le va face viața mai ușoară sau mai clară. Am simțit pe umeri, nu doar entuziasmul, ci și responsabilitatea de a nu transforma niciodată o tehnică într‑o promisiune magică, ci într‑un cadru în care fiecare își poate asuma propriul proces.

În paralel cu aceste călătorii, drumul meu interior a continuat să se ramifice: am urmat alte formări (inclusiv direcții precum Noua Medicină Germană sau Recall Healing), apoi am ales să dau un loc central vechiului meu vis neîmplinit din tinerețe – Facultatea de Filosofie – pe care l‑am reluat după întoarcerea din străinătate. De aici aurmat firesc masterul în consiliere filosofică, formarea în psihanaliză și studiul constant, care mă însoțește și astăzi. Între călătoriile cu valiza, sălile de curs și practica unu‑la‑unu, m‑am întâlnit în mod repetat cu vieți marcate de traume, pierderi, relații imposibile, rușine și dorința de a o lua de la capăt.

De la propria peregrinare la întâlnirea cu celălalt «tu»

Faptul că pot rămâne prezentă lângă aceste povești, fără a le minimaliza și fără a le dramatiza în plus, este poate una dintre cele mai importante roade ale propriei mele peregrinări. Din această experiență directă cu fragilitatea și forța oamenilor s‑a născut și felul în care înțeleg astăzi filosofia și formarea mea: nu ca pe un „plus” ornamental, ci ca pe un mod de a a fi mai prezentă, mai onestă și mai umană în fața vieții.

Îmi place să spun că philo‑sophia nu înseamnă doar „iubire de înțelepciune”, ci și recunoașterea unei lipse: iubești înțelepciunea tocmai pentru că simți că nu o posezi pe deplin. Această experiență a lipsei – de răspunsuri, de certitudini, uneori de „rădăcini” – m‑a condus și către alte domenii: psihologie, psihanaliză, antropologie, ș.a.

După ani de studiu și de lucru cu oameni aflați în situații de criză – despărțiri, doliu, boală, rușine, vinovăție, neîncredere, senzația de „gol interior” – cred tot mai mult că o formare multidisciplinară îți dă șansa de a însoți cu adevărat căutarea de Real‑izare de Sine: drumul unui om către un sine mai integrat, mai treaz și mai autentic.

Dacă te afli într‑un moment în care simți că ai pierdut direcția, că nu mai știi foarte bine unde este „acasă” – în tine, în relațiile tale sau în lume –, știu din proprie experiență cât de tulburătoare poate fi această stare și cât de mult te poate opri din a cere sprijin. Lucrez mai ales cu persoane care traversează despărțiri dureroase, migrație și reîntoarceri, pierderi și doliu, relații de familie complicate, rușine și vinovăție, neîncredere în sine sau o nemulțumire difuză, dar persistentă față de propria viață, și le însoțesc într‑un ritm care respectă atât rănile, cât și resursele lor.

Dacă te regăsești, măcar parțial, în aceste trăiri și simți nevoia unui spațiu în care să poți pune întrebări, să fii ascultat(ă) și să începi să te (re)construiești, te invit să îmi scrii sau să programăm o primă întâlnire online. Este un prim pas mic în afară, dar care poate deschide, în timp, un drum nou spre tine.

Sesiuni 1 la 1