Dialogul care mi‑a deschis drumul – și mi‑a zdruncinat viața
Am crescut într-o familie în care mersul la biserică nu făcea parte din viața de zi cu zi, iar cuvântul „Dumnezeu” era pentru mine mai degrabă un concept legat de religie decât o prezență vie, interioară, așa că, mult timp, nu mi‑am pus întrebări reale în această direcție. În 2003, însă, ceva s‑a fisurat în această „evidență”: o necunoscută mi‑a dăruit cartea „Conversații cu Dumnezeu”, iar întâlnirea cu acest text a deschis în mine un alt fel de dialog – nu doar cu ideea de Dumnezeu, ci și cu propriile mele convingeri, frici și întrebări nerostite.
La un an după această întâlnire, mi‑am pus în valiză câteva cărți și câteva haine și am plecat în lume, lăsând în urmă tot ce îmi era cunoscut, fără să înțeleg pe deplin ce se schimbase deja în mine și ce transformări urma să declanșeze acest gest. Privind înapoi, văd acei ani de peregrinări ca pe o succesiune de „cutremure” interioare: plecări, reconfigurări, întrebări incomode despre cine sunt și despre cum vreau să trăiesc cu adevărat. Poate că te afli și tu într‑un astfel de moment – când simți impulsul de a pleca, fie în lume, fie înăuntrul tău, în căutarea unui alt mod de a fi. Dacă da, s‑ar putea ca ceea ce numim „criză” să fie, de fapt, începutul propriului tău drum către noi experiențe și înțelegeri.
Privind înapoi, îmi dau seama că acel dialog cu spiritualitatea nu a adus doar sens și deschidere, ci a zguduit din temelii viața pe care o construisem până atunci. O perioadă am trăit cu senzația că tot ceea ce realizasem – familie, casă, carieră – a fost pus sub semnul întrebării, aproape șters, doar pentru că nu mai corespundeam rolului „corect” pe care societatea îl proiectase asupra mea.
Aceasta a fost, de fapt, începutul unei călătorii interioare prin vină și rușine: de ce, atunci când ieșim din scenariul așteptat, avem impresia că am ratat rolul „dat” de ceilalți? De ce succesul, măsurat după criterii sociale, pare să se prăbușească atunci când alegem să fim mai fideli propriei noastre mișcări interioare?
Așa cum o simt acum, pentru mine întrebările acestea au legătură cu dreptul la demnitate: cu posibilitatea de a rămâne om demn chiar și atunci când ratez, greșesc, nu mai joc „perfect” scenariile de viață pe care le‑am îmbrățișat – uneori fără știrea mea conștientă, în acea stare de hamartia (orbire), de „a rata ținta” așteptărilor mele și ale celorlalți.
Din suferințele mele și ale oamenilor cu care lucrez – rușini, vinovății, prăbușiri ale imaginii de sine – a ieșit această temă pe care o explorez acum, atât în viața mea, cât și în terapie: cum rămâne demn omul care nu mai poate sau nu mai vrea să trăiască după rolurile „corecte”, dar pe care, la un moment dat, le‑a asumat în profunzime, chiar dacă nu și le‑a mărturisit clar.