De ce vindecarea are nevoie de timp, răbdare și o relație autentică cu terapeutul
Trăim într-o lume a soluțiilor rapide. Ne-am obișnuit cu ideea că schimbarea profundă poate fi obținută în câteva sesiuni „punctuale”, când „avem nevoie”. Dar în lucrul meu de lungă durată cu oamenii am observat altceva: sesiunile sporadice rareori creează o apropiere reală de nucleul durerilor noastre afective. Ele pot aduce ușurare, clarificări, un răspuns bun „pe moment”. Dar nu schimbă structura de profunzime din care izvorăsc repetitiv dezamăgirile noastre.
Vindecarea autentică are nevoie de timp, răbdare și o relație sănătoasă și reală cu terapeutul.
Nu pentru că terapeutul ar fi „indispensabil”, ci pentru că anumite straturi ale fragilității noastre nu se arată decât în prezența unei relații consecvente. Doar atunci când ne vedem „destul” unul cu celălalt încep să se fisureze armurile, să apară nu doar poveștile bine organizate, ci și ezitările, rușinea, neputința, nevoia de a fi ținut.
Fragilitățile noastre sunt, de obicei, foarte bine ascunse.
Le-am ascuns de privirile pline de judecată ale lumii, de mesajele culturale care disprețuiesc „slăbiciunea”, emoția, vulnerabilul. Am învățat să fim funcționali, ironici, competenți – orice, numai fragili nu. Dar faptul că le-am ascuns nu înseamnă că au încetat să existe. Dimpotrivă: ce e ascuns tinde să se revendice cu mai multă putere.
Vulnerabilitățile puse la subsol își cer drepturile prin alte căi:
– prin dezamăgiri repetate în relații,
– prin incapacitatea de a crește dincolo de un anumit prag,
– prin neîncredere în propriul potențial,
– prin sentimentul că „ceva din mine nu se poate arăta nicăieri în siguranță”.
O relație terapeutică autentică și consecventă creează tocmai acest loc rar: un spațiu în care slăbiciunea nu este desconsiderată, ci privită cu respect. Un spațiu în care nu ești grăbit, nici pus la colț. În timp, prin întâlniri repetate, în ritmul tău, devine posibil să traversezi vulnerabilitatea, nu doar să o analizezi de la distanță.
Iar când o traversăm la braț cu cineva care rămâne prezent, începe să se întâmple ceva discret, dar profund: devenim mai reali. Mai aproape de cine suntem dincolo de mască. Mai aproape de un „acasă” în noi, pe care nu-l mai putem pierde atât de ușor, indiferent ce spune lumea.
Vindecarea nu înseamnă să nu mai fim vulnerabili. Înseamnă să nu ne mai fie rușine de vulnerabilitate și să nu mai fim singuri cu ea.
