Am întâlnit deseori la persoanele cu care lucrez, situații în care au constat că simt iubirea sau că li se acordă mai multă importanță atunci când ies din relație. Iar acest simțământ se pare că le-a urmărit existența.
Pe parcursul relației, partenerului părea că i se cuvine atenția și interesul persoanei, în timp ce aceastăa nu percepea că i se recunoaște importanța, fapt care ducea întotdeauna la despărțire sau retragerea din relație.
După separare, partenerul îi acordă mult mai mult interes și importanță, își manifestă dorul sau dorea reîntoarcerea sau reînnodarea a ceea ce a fost. Ca în cântecul lui Ducu Bertzi: „simt că fără ea nu pot respiră, casă e pustie fără ea…”
După cum știm, interpretările și trăirile din perioada fragedă a copilăriei, se reediteazță sau, mai bine zis, subconștientul le reeditează ( ca și când ar fi o matriță/model după care selectează realitatea obiectivă) pe parcursul întregii vieți.
De obicei, persoana care manifesta acest tipar de comportament/simțăminte are o alură artistică. De aici, am presupus, că există un fel de program al artistului din conștiința colectivă care îl conduce la a simți aprecierea, iubirea, recunoașterea după ce nu mai e.
De asemenea, reîntorcandu-mă la perioada fragedă a copilăriei, regăsesc de cele mai multe ori, ca să nu zic, întotdeauna, situația în care copilul este dus la bunici, crescut de aceștia.
Bineînțeles că există și alte înțelegeri legat de separarea de mamă prin creșterea la bunici, însă acum, mă refer la interpretarea din titlu.
Copilul poate să fi înțeles că trăirea dorului (nevoii) intens de prezența mamei (dar și a tatălui, mai rar) este iubire intensă. Dacă copilului îi este dor atât de tare de mama înseamnă că și mamei îi este dor de copil și asta e iubirea. Pentru că în momentul în care mama apărea dorul dispărea, mama nepărând că-l iubește așa de tare în prezența lui, iubirea, deci, este doar când este dorul, când obiectul iubirii nu mai este prezent.
Iubesc când mi-e dor.
Că să mă simt iubit/ă, cuiva trebuie să îi fie dor.
Sunt iubit/ă, recunoscut/ă după ce nu mai sunt.
Ceea ce am observat la persoanele care au trăit acest lucru este că lor nu le este dor (se protejează de suferință) ci doar crează situații în viață lor în care să fie obiectul dorului/iubirii în acest mod. Este frustrant? Da. Iubirea postum nu este iubire trăită în prezent, este doar o substituție a iubirii, o iubire doar în imaginație.
Evident că toți dorim să simțim iubirea, să ne simțim importanți, prețuiți atunci când suntem și nu să ne hrănim nevoia asta postum, de aceea, când conștientizăm acest tipar, îl și putem schimba pentru a percepe iubirea în timpul în care ea se manifestă, în momentul prezent.
Cum?
Sunt multe tehnici, însă eu recomand thetahealing, pentru că are alte câteva instrumente care aplicate acestei înțelegeri, rezolvă definitiv înlocuirea.
Doar cei care recunosc acest tipar pot spune da, cu toată convingerea pentru că acest adevăr vibrează în ei, ceilalți care au alte înțelegeri ale iubirii asociate cu alte forme, mai degrabă, alterate de alte forme, vor trebui investigate.
Vezi alte cursuri programate
